Inter-city

Inter-city, cel mai rapid și mai „aristocratic” tren românesc, tarifat pe măsură, are nevoie de șase ore și jumătate, fie de la Suceava, fie de la Iași (cele două garnituri se combină la Mărășești) pentru a acoperi o distanță de circa 400 km (449/408) până la București. Automotorul rapid fabricat la Malaxa în 1937 parcurgea aceeași rută în numai 5 ore, iar venerabila locomotivă cu aburi Pacific 231, în 6 ceasuri. Cum se vede, progresăm în marșarier! Distanța considerabil mai mare (480 km) dintre Paris și Nancy am parcurs-o, încă în 1995, cu trenul EC65, în mai puțin de 3 (trei!) ore – și nu era un TGV. Nici 4 ore n-am făcut, în Canada, de la Montreal la Toronto, cu tr. 67 – 539 km!
Sigur că nu încap comparații, deși, la noi, calea ferată s-a dotat binișor cu material rulant performant și, dac-ar fi să-și etaleze adevăratele posibilități, românii ar economisi multe ore, zile, săptămâni din viață irosite… pe șine. Nu încape îndoială că vinovata vinovaților a fost și rămâne subfinanțarea, din pricina căreia starea căii de rulare nu poate fi nici adusă, nici menținută la standardele presupuse de vitezele secolului. Principalul efort financiar al ministerului se îndreaptă către construcția de autostrăzi – că, la acest capitol, chiar suntem coada cozilor! Calea ferată s-o descurca ea cumva, că roțile se-nvârt și cu bani destui, și cu câțiva firfirici. Se-nvârt tot mai încet? Ei, și? Nu dau turcii!
Așa se face că bietul inter-city se bălăngăne când pe linie falsă, când normală (utilizează, adică, de nevoie, și firul destinat circulației în sens invers), că restricțiile de viteză se înmulțesc de la o lună la alta, că pilonii podurilor cu durata de viață depășită se năruie… Uzura face parte dintre legile de nestrămutat ale mecanicii; odată acceptată ca fatalitate, se cuvine croită și strategia combaterii efectelor. Iar tristețea cea mare nu-i că apar deteriorări ale căii, ci că… mai nimeni nu le repară.
Jumătatea de pod prăbușită la Putna Seacă gâtuie amarnic circulația pe magistrala 500. Nici un semn că s-ar lucra acolo, că se întrevede cumva remedierea, Așa că, simplu, se introduce restricția de 5 km la oră și s-o repara… când or fi bani. Iar timpii de mers se lăbărțează în consecință: să fie, că nu se știe. Așa se face că mofturosul inter-city, dotat și cu locomotivă mai slăbuță (tip BO-BO de 4900 CP, în vreme ce personalele sunt onorate de prestația locomotivei CO-CO, de 7300 CP!) abia apucă să prindă ceva viteză, că frânează iar, ca-n povestea lui Creangă: o călcătură tare, o călcătură moale. De voie, de nevoie, le înțelegem și le scuzăm pe toate: asta e! Nu însă și aiureala ceferistică din pricina căreia timpii de mers, și așa umflați cu pompa, sunt depășiți fie din neglijență, fie din pură nepricepere.
Relatam, în această rubrică, despre o pățanie cu același tren, care avea să întârzie peste două ore fiindcă mecanicul n-avea… o cheie de 13. A trebuit adusă altă locomotivă (al cărei mecanic n-avea nici el parșiva cheie), câteva sute de oameni și-au irosit aiurea două ore din viață. Miercuri, 3 martie, inter-city-ul 552 a înțepenit în câmp, undeva, între Rm. Sărat și Zoița. Trece vremea, nimeni nu ne spune ce se întâmplă. Când, dintr-o dată, trenul o pornește… înapoi! Am mers kilometri buni cu fundul înainte și cu viteza melcului. E clar că apăruse un blocaj pe linia normală și că ne vom întoarce la macazurile de la Rm. Sărat, pentru a trece pe linie falsă. Numai că, din nou, trenul se oprește. Iar așteptăm. În fine, se răzgândește și-o pornește … către București. Când ajungem la râvnita Zoiță, constatăm că vinovat fusese un marfar, între timp tras pe altă linie. Întreb personalul de tren: „nu putea fi regarat marfarul de la bun început?” Răspunsul este profund românesc: „Vedeți Dvs., marfarul aparține Societății CFR Marfă. Noi suntem CFR călători, așa că…” Până la urmă, din pricina rezolvării tip Bulă, trenul a ajuns în Capitală cu peste 30 de minute întârziere. 7 ore, așa dar, 400 de kilometri! Răspunde cineva pentru această năstrușnicie feroviară? Mă tem că nu.
O singură bucurie la acest drum poticnit: am văzut prima barză, pe lângă Buftea. Muncea, sărăcuța, să-și dreagă cuibul. Fie bine venită!