Intenții și fapte

O înțelepciune banalizată spune că vom fi judecați nu după fapte, ci după intenții. Acest lucru ar trebui să ne bucure, dar să ne și sperie. A fi judecat pentru ce n-ai făcut, dar ai intenționat să faci este o pagină cu două fețe. Pentru cei care au intenții bune, dar nu se bucură de puteri pe măsura acestora (îmi vine în minte versul lui Blaga, „dați-mi un trup voi, munților!”), soluția aceasta a judecății e mai mult decât avantajoasă. Pentru cei însă care au intenții rele (a se înțelege, sper, că relația bun-rău exprimă relația spiritual – contraspiritual), dar nu comit faptele respective fie că se rușinează, fie că se abțin sau se tem de anumite sancțiuni, soluția aceleiași judecăți nu e deloc favorabilă.
De aici tragem o concluzie foarte simplă: nu atât interdicția contează pentru a nu face un lucru sau altul, cât propria noastră natură de-a nu ne lăsa tentați de ce nu se cuvine. Gânditorii de factură excesiv moralistă, proveniți din stirpea protestantismului metodist, au pus mereu accent pe latura educativ-coercitivă.
Calea spre desăvârșire nu este ușoară
Omul are datoria să se înfrâneze fiindcă numai astfel poate progresa și combate apăsarea păcatului originar. Este însă o viziune chinuitoare și mortificantă, valabilă mai ales în plan material, căci averile se construiesc prin privațiuni – nu vorbim aici de hoție -, dar nu și în plan spiritual. Nu s-a clădit oare capitalismul prin scrâșnire de dinți și disciplină impusă până la exploatarea fiecărei centime de timp? Dar ce legătură au acestea cu Dumnezeu?
Se poate obiecta că toți marii sfinți au fost încercați de ispite și doar biruindu-le au cucerit Împărăția cerurilor. Nu e chiar așa. Calea spre desăvârșire, firește, nu este ușoară, dar nici nu presupune ședințe obligatorii de flagelări morbide. Doar un catolicism maximalist, inchizitorial, poate susține un asemenea punct de vedere și nu înțelege o iotă din inefabilul haric. De aceea, dacă acela care vrea să renunțe la lume nu are un minim de dotare pentru o astfel de desprindere, atunci duhovnicul său sau altcineva ar trebui să i-o spună simplu și fără supărare: Dragul meu, nu ai chemare și cu asta basta! Oricât te-ai chinui, faci de pomană! De aici izvorăște și inegalitatea dintre oameni.
Unii radiază în jur căldură și lumină, alții însă au sufletul împietrit
În mod dureros – dar cum să nu doară adevărul! -, nu toți se pot spiritualiza, nu toți se pot mântui. Judecata după intenții este de o infinită delicatețe și ne așază sufletul în fața celei mai curate oglinzi, cristal al cristalurilor… Abia atunci sufletul adus la judecată se va vedea și se va cunoaște cu adevărat. Tot atunci va înțelege că nu atât voința îl propulsează pe om, cât harul e determinant, el ne ia de chică și ne ridică la cer. Altfel spus, degeaba stau cu burta pe carte și tocesc dacă nu licărește în mine ceva profund personal, care de altminteri place Domnului cel mai mult. Degeaba lustruiesc pardoseala cu metaniile mele dacă nu mi-e inima plină de iubire, expresia cea mai convingătoare a harului.
Astfel ne deosebim unii de alții. Unii radiază în jur căldură și lumină, alții însă au sufletul împietrit. Aceasta este diferența dintre cei asupra cărora harul coboară și cei care, deși tobă de carte și instruiți până-n negrul unghiilor, nu se pot ridica un milimetru de la pământ. Educația este bună până la un punct. Dar în ciuda strădaniilor, înariparea noastră nu este rezultatul școlirii oricât de temeinice.
Închei tot cu o vorbă cunoscută: vreau să fiu vegetarian și ironia face că am și ajuns, dar noapte de noapte visez fripturi… La ce bun atunci tot efortul? Intențiile cele mai adânci, cele nemărturisite și uneori nici deplin conștientizate formează stratul de bază al ființei noastre pe care doar Domnul știe să-l cerceteze.
(Dan STANCA, sursa: Ziarul Lumina)