Înțelesul Slujbei Învierii (I)

Sărbătoarea Învierii Domnului sau Sfintele Paști pe care o serbăm duminica viitoare, 23 aprilie, este numită în Ortodoxie „Sărbătoarea Sărbătorilor” nu numai pentru că este cea mai mare sărbătoare, ci pentru că ea este icoana sfințirii depline a timpului ca viață veșnică. Învierea Domnului este „Sărbătoarea Sărbătorilor” pentru că în ea se adună înțelesurile duhovnicești și tainice ale tuturor sărbătorilor din anul liturgic, toată teologia și toată spiritualitatea, toată slujirea și toată misiunea Bisericii în lume, în ea se cuprind sensurile divine și ultime ale întregii creații: privind spațiul și timpul, spiritul și materia, istoria și universul întreg. În sărbătoarea Sfintelor Paști, memorialul unui eveniment unic din trecut este totodată pregustare a unui eveniment unic din viitorul definitiv al lumii. În sărbătoarea Sfintelor Paști, Biserica de pe pământ trăiește cel mai intens vocația sa cerească: aceea de a fi „laboratorul învierii” (Sf. Maxim Mărturisitorul).
I. Slujba Învierii începe în afara bisericii, pentru că această slujbă este icoana învierii de obște și a judecății de apoi.
La miezul nopții Sfintelor Paști, când întunericul are cea mai mare intensitate, în biserica locaș de cult se sting toate lumânările.
Spațiul întunecos simbolizează ” întunericul cel mai din afară” (Matei 25, 30) al morții și al iadului în care a coborât Hristos – Dumnezeu cu sufletul Său (I Petru 3, 18-19).
Sufletul viu și îndumnezeit al lui Hristos coborât la iad este simbolizat de singura candelă care rămâne aprinsă și anume candela de pe Sfânta Masă din Sfântul Altar.
Când protosul (arhiereul sau preotul) aprinde lumânarea de Paști din candela de pe Sfânta Masă și iese din altar și o ridică în văzul tuturor, aceasta semnifică taina ridicării sau sculării lui Hristos din morți (în limba greacă învierea este redată prin cuvântul anastasis care înseamnă ridicare, sculare).
Întrucât cuvântul „Paște” (Pesah) avea la vechii evrei înțelesul de trecere, chemarea sau invitația: ” Veniți să primiți lumină!” este chemarea de a trece de la întunericul morții la lumina vieții veșnice (I Corinteni 15, 51-58), de la robia nonsensului și absurditatea despărțirii de Dumnezeu, la libertatea pe care ne-o dăruiește iubirea veșnică a lui Dumnezeu pentru lumea chemată la înnoire și nemurire .
Dintr-o singură lumânare, a protosului, se aprind toate lumânările clerului și credincioșilor. Prin acest act liturgic se mărturisește simbolic adevărul că Hristos este ” începătură (a învierii) celor adormiți” (I Corinteni 15, 20), ” întâiul născut din morți” (Coloseni 1, 18), ” întâi născut între mulți frați” (Romani 8, 29), ” cel dintâi înviat din morți ca să vestească lumină poporului (evreu) și neamurilor” (Fapte 26, 23).
Clerul și credincioșii din biserică având lumânări aprinse în mână simbolizează pe toți oamenii care de-a lungul veacurilor au crezut în Hristos Cel Înviat, s-au botezat în apă și Duh Sfânt, botezul fiind numit și ” sfânta iluminare” sau ” luminare” , și trăind potrivit poruncilor lui Hristos, prin rugăciune și fapte bune, au lucrat la învierea sufletelor lor din moartea păcatului (Romani 6, 3-11; Apocalipsa 20, 4-6).
În unele Biserici, procesiunea ieșirii din biserică cu icoana Învierii Domnului continuă cu înconjurul bisericii, ca simbol al mărturisirii Învierii Domnului, tot așa cum în Sfânta și Marea Vineri a fost înconjurată biserica cu epitaful sau icoana morții Domnului. Procesiunea aceasta, ca înaintare în înconjurul bisericii, arată participarea și înțelegerea progresivă a tainei morții și Învierii Domnului; dar și mărturisirea acestei taine în lume ca fiind axa istoriei mântuirii. De altfel, taina morții și Învierii Domnului este concentrată și în simbolul Sfintei Evangheliei și al Sfintei Cruci fără de care nu se fac aceste procesiuni. La sfârșitul procesiunii, din afara bisericii se binevestește taina Învierii lui Hristos prin citirea Sfintei Evanghelii după Matei (28, 1-16) în care se arată mărturia femeilor mironosițe despre Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.
Protosul binecuvintează poporul cu Sfânta Evanghelie ca semn că binecuvântarea vine peste ei și pentru ei de la însuși Hristos Cel Înviat din morți și că întreg poporul credincios și întreaga lume se îndreaptă spre învierea de obște.
Apoi, cu fața spre răsărit, protosul intonează cuvintele: Slavă Sfintei, Celei de o ființă și de viață făcătoarei și nedespărțitei Treimi, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor.
Clerul și credincioșii stau cu fața spre răsărit, pentru că la răsărit a fost sădit raiul (Facerea 2, 8) pe care l-a pierdut Adam prin păcatul neascultării făcător de moarte, dar pe care l-a recâștigat Hristos, noul Adam, prin ascultarea până la moarte pe Cruce (Luca 23, 43; Filipeni 2, 8-11). La răsărit s-a arătat steaua la prima venire a lui Hristos (Matei 2, 2) și de la răsărit se așteaptă venirea în slavă a lui Hristos ca să judece vii și morții (Matei 24, 27). De aceea și altarul bisericilor ortodoxe este îndreptat spre răsărit.
Îndată după citirea Sfintei Evanghelii a Învierii Domnului se aduce slavă Preasfintei Treimi, pentru că în taina morții și Învierii Domnului se arată iubirea nesfârșită și negrăită a întregii Sfintei Treimi. Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu, înviază din morți, dar Tatăl și Sfântul Duh conlucrează la învierea umanității lui Hristos din moarte (Romani 8, 11).