Crucea este iubire, mai profund, e iubirea dumnezeiască față de noi. E o adîncă legătură între iubirea dumnezeiască și cruce. Aici în extrema umilire și suferință a crucii s-a descoperit negrăita iubire și slavă a Fiului lui Dumnezeu devenit om. S-a descoperit acea iubire care iubește și pe cruce sau pînă la cruce și se roagă pentru iertarea, mîntuirea și a celor ce-L răstignesc. Iubire care rămîne deci neschimbată, ca a Tatălui, care „răsare soarele peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei păcătoși” (Matei V, 45); care rămîne aceeași în orice condiție, chiar cînd e răstignită. Iubire care nu încetează nici chiar în moarte, pentru că “iubirea e mai tare ca moartea”. Este iubire a lui Dumnezeu, a unei conștiințe nelimitate, libere și care se dăruiește numai, care nu cere nimic pentru sine, pentru că nu are nevoie de nimic, așa cum numai Dumnezeu este și poate fi. Dar e și iubire umană descoperită prin om. Și de aceea aici, în acest “exemplar” divin-uman Hristos Iisus Domnul, a învins radical și definitiv egocentrismul, sursa păcatului, a răului. Aceasta o arată mai ales crucea.
Cunoșteau și cei vechi iubirea, așa cum o cunoaștem și mulți dintre noi. Era vorba însă de iubirea-dorința, eros; iubire care-și caută o împlinire dincolo de sine, în altul, și poartă prin aceasta, în ea și ceva egoism, pentru sine; se gustă atunci pe sine. Păcatul nu e învins aici în rădăcina lui. Pentru aceea Iisus le spune ucenicilor: „Așa să vă iubiți unii pe alți, cum v-am iubit Eu pe voi” (Ioan lV, 12). Fiul este trimis de Tatăl să descopere această iubire dumnezeiască, care este dăruire de sine pentru împlinirea, pentru salvarea celuilalt, care e numai slujire. “Fiul omului, spune Iisus, n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El și să-și dea viața răscumpărare pentru mulți” (Matei XX, 28). Aceasta e calitatea dumnezeiască, nouă, a iubirii lui și pe care o descoperă crucea. Această slujire prin cruce a Domnului este mîntuitoare. Sfîntul Apostol Petru spune: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn” (I Petru II, 4). El, fără de păcat, poartă, suferă pentru păcate. Arhiereul Legii vechi, cînd aducea jertfa pentru păcat și împăcare, punea mîna pe capul victimei, punea păcatele asupra ei, pentru ispășire (Levitic IV, 4). În acest înțeles biblic Arhiereu1 legii noi, Iisus Hristos purta asupra Sa vinovăția noastră ca victimă, jertfă, ispășire. Spune și Sfîntul Pavel: „Pe Cel ce n-a cunoscut păcat L-a făcut păcat pentru noi… ca noi să ne facem dreptatea lui Dumnezeu printr-Însul” (II Cor. V, 21). „Cu rănile Lui v-ați vindecat”, adaugă Sfîntul Petru. Cum te-ar putea mîntui, purifica, sfinți cineva, fiind el însuși sub păcat? Cum te-ai putea vindeca infuzîndu-ți-se un sînge bolnav? „Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia?”, se întreabă Apostolul, și tot el răspunde: „Mulțumesc lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, Domnul nostru” (Rom. VII, 24, 25). (Din cuvintele părintelui Constantin Galeriu)
