Mulți dintre noi își amintesc acest înțelept și sănătos principiu biblic ce domina educația românească tradițională. Se spunea adesea: „Mi-am crescut copiii în frică de Dumnezeu”. Sau: „Ai mei m-au crescut în frica lui Dumnezeu”. Alteori, despre omul certat cu morala creștină, se spunea că „nu știe de frica lui Dumnezeu”. Cel care avea „frică de Dumnezeu” era un om cuminte, bun, credincios și cinstit. Așadar, în concizia ei, această sintagmă cuprindea generic preceptele unei conduite creștinești exemplare. Din nefericire, omul modern, autonom și eliberat de „prejudecăți tradiționaliste”, a început să dea un sens peiorativ acestei expresii, care cuprinde în sine toată etica Sfintei Scripturi. Inclusiv în educația copiilor de astăzi, multe familii preferă o abordare decreștinată, care i-ar îndoctrina pe copii și i-ar transforma în mistici ori habotnici(!) și îi expun unor influențe mai „liberale”, în fapt atee și materialist-hedoniste, „ferindu-i” de orice „interdicție religioasă”.
Trebuie așadar să precizăm că, în duhul autentic al Bibliei, „frica de Dumnezeu” este de fapt ascultarea liberă și conștientă de Tatăl nostru ceresc. Ea nu are nimic în comun cu groaza ori cu teroarea pe care o exercită un stăpân asupra supușilor săi sau cu frica superstițioasă de întâmplări rele. Dimensiunea esențială a vieții creștine este libertatea și optimismul, nu constrângerea sau frica. În acest sens, a nu impieta asupra libertății copilului nu înseamnă a ignora total cultivarea simțului său moral-religios, lăsându-l pradă plăcerii instinctuale și egoismului. Prezentându-i-se imagini și povestiri de inspirație biblică, icoane din viața și faptele Mântuitorului, călăuzindu-l către învățarea unor rugăciuni simple, fiind familiarizat, prin cuminecarea frecventă, cu atmosfera bisericii, copilul va înțelege, pe cale pozitivă, că anumite atitudini sau fapte sunt bune, iar altele nu, și că prin săvârșirea faptelor bune, el va fi asemenea lui Dumnezeu, ceea nu se întâmplă prin reaua făptuire.
Astfel, în sufletul copilului, „frica de Dumnezeu” va deveni ceea ce este de fapt: iubirea de Dumnezeu. Sfântul Apostol Ioan arată limpede această realitate: „În iubire nu este frică; ci iubirea desăvârșită alungă frica, pentru că frica merge mână-n mână cu pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârșit în iubire. Noi Îl iubim pe Dumnezeu pentru că El ne-a iubit întâi” (I In 4, 18-19). Prin urmare, chiar dacă începe cu o teamă sfântă față de Dumnezeu, sentiment identificabil cu sfioșenia celui care nu vrea să dezamăgească persoana pe care o iubește și o respectă cel mai mult, educația creștină are ca scop ultim desăvârșirea în iubire față de Dumnezeu. Toate actele noastre religioase (rugăciune, metanii, postire, cântare, slujire, milostenii, învățătură, ascultare, mărturisire, împărtășire etc.) au ca motivație ultimă iubirea de Dumnezeu.
În esență, toate cerințele unei vieți și educații creștinești autentice se cuprind în chemarea sfântă pe care preotul liturghisitor o adresează, având în mâini cereasca Euharistie: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă!”
(pr. prof. drd. Marius Daniel CIOBOTĂ, sursa: www.ziarulumina.ro)
