INTELECTUALII (I)

O constatare: dublul standard se aplică fără șovăire în domeniul libertății de a-ți schimba convingerile și, implicit, opiniile. A evolua, adică.
Tismăneanu definea (și susținea) în diverse articole și în „Micul dicționar filosofic” din 1981, fără urmă de rezerve, comunismul (pag. 98-99) condamnând ritos capitalismul, căruia îi prevedea un sfârșit implacabil („Orânduirea capitalistă și-a încheiat misiunea istorică și trebuie să facă loc noii orânduiri sociale, în stare să asigure progresul rapid al tuturor popoarelor, realizarea unei lumi mai drepte. Această misiune istorică revine orânduirii socialiste” – pag. 63), după care anunță public că și-a schimbat radical convingerile, înfierând azi ceea ce susținea ieri.
Patapievici declară că acuzele de-a dreptul infame la adresa poporului din care face parte „nu mai reprezintă punctul meu de vedere de acum” (deși cam aceleași idei sunt susținute, mai nuanțat și fără violența exprimării, în luări de poziție recente).
În același timp, aderența de tinerețe la doctrina legionară nu-i sunt iertate lui Eliade, Cioran, Noica, iar adversarii politici sunt tratați ca etern cantonați în stalinism, negându-li-se capacitatea de a evolua, ca și legitimitatea re-poziționării.
Precum în literatura proletcultistă a anilor ’50, avem de a face cu „dumiriți” (ai noștri) și „nedumiriți”, veșnic încremeniți într-o condamnabilă gândire vetustă. Tot dublul standard împarte turnătorii în două categorii distincte: securiștii „noștri”, în continuare cultivați, citați, iertați, re-promovați (Muscă, Antohi etc. etc.) și securiștii „ceilalți”, pentru totdeauna patibulari.
Condiția intelectualului și poziționarea lui în societate tinde a se despărți net de misia întruchipată de Zola în Afacerea Dreyfus (moment considerat a marca apariția noțiunii de „intelectual” – 1898) , ca inamic al derapajelor adevărului în disputa cu puterea, complet despărțit de profitul material al prestației sale.
Apare cumulardul, descris în 1985 de Hervé Hamon și Patrick Rotman în termeni ce par a ilustra realități actuale românești: „un universitar ce coordona o colecție a unei anumite edituri, era membru într-un juriu de premii literare, semna o cronică într-o gazetă de mare tiraj sau modera o emisiune televizată – iată portretul robot al cumulardului de la sfârșitul sec. XX”.
Cu precizarea că veacul XXI i-a permis cumulardului din spațiul mioritic performanțe de neimaginat în urmă cu numai 20 de ani. Aceiași autori semnalează „deplasarea puterii simbolice de la universități către televiziune”, astfel apărând „mediocrația”, nutrită din stingerea rolului cărții și din comoditatea (de reflecție) a telespectatorului de rând, căruia i se oferă „opinie în loc de gândire, jurnalism în loc de argument și profiluri personale în loc de polemică” (Jennings).
Intelectualii s-au „domesticit”, renunțând la misiunea inițială (critica puterii) și manifestându-și deschis susținerea față de cei ce dețin pâinea și cuțitul.
Într-o carte apărută și în traducere românească („Despre televiziune…” de Pierre Bourdieu, Ed. Meridiane, 1998) se vorbește despre „fast-food-ul cultural” („hrană culturală predigerată, pregândită”) și despre cultivarea „vorbitorilor obligatorii”, cei care „îi scutesc pe producătorii (TV, n.n.) să-i mai caute pe cei care ar avea cu adevărat ceva de spus”.
Simpatizați sau antipatizați, eternii invitați gen Cristoiu, Avramescu ș.m.a. ar trebui să țină seama că (observă același autor) „supraexpunerea duce în scurt timp la declinul popularității”. Deocamdată, râșnița TV macină înainte, cu aceiași combatanți, ale căror luări de poziție sunt cât se poate de previzibile. Iar conduita intelighenției românești confirmă observația lui Woody Allen, doar pe jumătate glumeață: „Intelectualii sunt ca Mafia. Se omoară numai între ei.”