Întâmplări?

Maria Cioncan, ultima dintre atletele noastre cu performanțe, s-a stins alaltăieri în niște condiții de-a dreptul neverosimile. Dumnezeu s-o odihnească pe amărâta care, la câștigarea bronzului olimpic (din care un american sau un neamț ar fi trăit până la adânci și tihnite bătrâneți) spunea, cu un straniu amestec de bucurie și durere, că a schimbat opincile pe pantofi. O dată cu dispariția ei ia sfârșit și o perioadă fastă a atletismului nostru, altădată producător de mari rezultate, acum rămas și fără speranță în perspectiva Olimpiadei din 2008. Ceea ce s-a întâmplat cu Maria Cioncan vădește însă un dezinteres și un dispreț față de cei care, în alt context, sunt „ambasadorii cei mai… cei” ai României, încât te trec pur și simplu fiori și-ți vine să-ți îndemni copilul, oricât de talentat ar fi, să se apuce de carte, lăsând sportul pe seama ucigașilor și sinucigașilor. Fiindcă eu așa văd nenorocirea de alaltăieri: ca o sinucidere, petrecută cu deplina complicitate a unor asasini din rândul oficialilor Federației, ai Comitetului Olimpic Român și ai Agenției Naționale pentru Sport, oameni (?) care ar fi trebuit să vegheze, zi și noapte (că doar de asta iau bani grei și vântură toată lumea asta largă) ca singura noastră potențial medaliată la Beijing să aibă tot ce-i trebuie (și ceva, mult, pe deasupra!) dacă tot n-aveam pe altcineva în care să investim. Iar asocierea decesului acesteia cu cel al unui alt sportiv, petrecut cu doi ani în urmă în aceeași fatidică zi de 21 ianuarie, în condiții cât se poate de asemănătoare, ridică (sau coboară?!) aceste întâmplări la nivelul de obicei. Vreau să spun că la asemenea nivel nu-i este permis nici unui sportiv să facă exact ce-i trece prin cap. Adică, de exemplu, să se urce la volan după un cantonament lung și obositor la extrem sau după o victorie („stropită” cu șampanie în vestiar!) mult așteptată. Astfel încât, așa zic eu (și a zis-o și Octavian Belu, dar DUPĂ tragedie) s-ar cuveni să ne mândrim cu acești oameni cât sunt vii, ba și să facem totul pentru a-i menține așa cât mai mult. Altfel nu vom ajunge niciodată să vedem la lucru un sportiv ca Ballotta, portarul de 43 de ani a lui Lazio care, tot alaltăieri, a intrat în poartă la pauză și n-a luat gol timp de 45 de minute de la ditamai Milan-ul.