Întâmpinarea Domnului – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Prima mențiune despre sărbătoarea Întâmpinării Domnului se găsește în Catehezele baptismale ale Sfântului Chiril al Ierusalimului, rostite pe la anul 348. Omilii la această sărbătoare au fost rostite și de Sfântul Ioan Gură de Aur, ca preot, în Antiohia, între anii 386-398.
Pelerina Egeria, o aristocrată de origine spaniolă, ruda împăratului bizantin Teodosie cel Mare, consemna, în jurnalul său de călătorie prin Țara Sfântă între anii 381-384, că această sărbătoare era prăznuită la Ierusalim în ziua de 14 februarie, întrucât Crăciunul se serba odată cu Boboteaza, pe 6 ianuarie.
În calendarul răsăritean, sărbătoarea a fost introdusă oficial în anul 542, în timpul împăratului Iustinian cel Mare. Tot împăratul Iustinian este cel care a oficializat, prin decret imperial, data de prăznuire, de pe 14 februarie pe 2 februarie, luând în calcul prăznuirea Crăciunului la data de 25 decembrie. Armenii prăznuiesc în continuare Întâmpinarea Domnuluipe 14 februarie.
În Apus, sărbătoarea a fost introdusă în anul 494 de papa Gelasius. Ea a înlocuit sărbătoarea păgână închinată zeului Faunus Lupercus (Lupercalia).
Sărbătoarea își are o sorginte scripturistică. Momentul aducerii lui Iisus la Templu este descris doar de Sfântul Evanghelist Luca (2, 22-39).
În două din cele cinci cărți ale lui Moise, Ieșirea (capitolul 13) și Numerii (capitolul 3), este menționat că, în amintirea uciderii întâilor născuți din Egipt, Dumnezeu a promulgat o Lege prin care cei dintâi născuți, de parte bărbătească, din neamul lui Israel, să fie închinați Templului, ca semn al recunoștinței pentru răscumpărarea din robie, urmând să fie considerați ai Domnului.
Desigur, dacă toți întâii-născuți ar fi rămas în templu, ar fi fost foarte mulți, așa că aceștia puteau fi răscumpărați, fie cu cinci sicli, adică cinci monede de argint (Numerii 18, 16), fie – în cazul familiilor sărace – cu o pereche de porumbei sau una de turturele (Leviticul 12, 8). Aceasta se considera o jertfă adusă lui Dumnezeu, pentru arderea de tot, dar și o recunoaștere a vinei. Ofrandele erau dăruite Templului. Porunca era valabilă pentru tot evreul, fără excepție, indiferent în ce parte a țării s-ar fi aflat.
Așadar, când s-au împlinit zilele curățirii lor, după Legea lui Moise, Maria și Iosif, deși rânduielile nu-i vizau, „L-au adus pe Prunc la templu ca să-L pună înaintea Domnului” (Luca 2, 22). În templu, ca Dumnezeu să stea față-n față cu Dumnezeu.
Sfântul Chiril al Alexandriei spune că zilele curățirii aduse în discuția versetului nu se refereau la curățirea Maicii Domnului, care a născut fără de păcat, nici la curățirea lui Iosif, care nu a cunoscut-o pe Maria, și nici la curățirea lui Iisus, Care este curățenia nemărginită și mai presus de toată curățenia, ci se referă la timp, ca durată prevăzută de Lege: patruzeci zile. Totodată, ei au oferit jertfă conform Legii, fie o pereche de turturele, fie doi pui de porumbei, evanghelistul neprecizând ce anume (Luca 2, 23-24). Porumbeii și turturelele sunt simbol al înțelepciunii și al blândeții Pruncului, tâlcuiește Sfântul Chiril al Alexandriei.
Însă ducerea la templu nu a fost întâmplătoare. Pruncul avea nevoie de un astfel de cadru în care să fie făcut cunoscut. Nașterea Sa se petrecuse în intimitatea unui staul, a unei peșteri, necunoscută de nimeni.
La templu, Maria și Iosif au fost întâmpinați de un om, sătul de zile, cu numele Simeon, venit din îndemnul Duhului Sfânt (Luca 2, 27). Locuia în Ierusalim. Despre el, Sfântul Evanghelist Luca precizează că era un om sfânt. Un om cu frică de Dumnezeu, care aștepta mângâierea lui Israel. Duhul Sfânt era asupra lui. Deci, având pe Duhul Sfânt înlăuntru, putea să aibă revelații. Mai mult, lui i se făgăduise de către Duhul Sfânt că nu va gusta moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului (Luca 2, 26).
Așteptarea lui trebuia răsplătită. Doar îi promisese Dumnezeu – Duhul Sfânt. Ajunsese la 380 ani, conform unor surse iudaice (vârstă destul de greu de acceptat), și nu mai murea. De ce? Probabil că avea debite la Dumnezeu și trebuiau achitate încă de aici.
Tradiția consemnează că Simeon era unul dintre cei 70 de învățați, chemați de Ptolomeu II Filadelful al Egiptului (285–247 î.Hr.), care au lucrat la traducerea Vechiului Testament în limba greacă; traducerea este cunoscută sub numele de Septuaginta (250–130 î.Hr.).
Potrivit tradiției, Simeon a tradus Cartea Profetului Isaia și se crede că ar fi înlocuit cuvântul fecioara din Isaia 7, 14: „Iată fecioara va lua în pântece și va naște fiu” cu cel de tânără. O fecioară, în logica lui, sigur, pur omenească, nu putea să nască prunc. Însă înlocuirea cuvântului fecioară cu tânără l-a tulburat foarte mult, deoarece de fiecare dată în textul corectat de el apărea forma inițială. Spre a fi deplin încredințat de acest adevăr dumnezeiesc, Duhul Sfânt l-a înștiințat, printr-un înger, că nu va muri până nu va vedea pe cea care va naște astfel.
În ideea acestei așteptări, Simeon s-a dedicat unei vieți de post, rugăciune și meditație. Așa se face că, la patruzeci de zile de la Nașterea Domnului, aflându-se la templu, din îndemnul Duhului Sfânt, atunci când Maria și Dreptul Iosif au adus pe Pruncul Iisus, ca să împlinească pentru El cele prescrise de Lege, Dreptului Simeon i s-au descoperit de la Dumnezeu Fecioara din textul îndoielilor lui și Pruncul ei dumnezeiesc.
Atunci L-a luat în brațele sale și a binecuvântat pe Dumnezeu, mărturia lui străbătând veacurile: „Acum, slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău Israel.” (Luca 2, 29-32). Este prima mărturie făcută de un pământean asupra naturii dumnezeiești a Mântuitorului. Prin rugăciunea sa, el cerea slobozire, fiindcă înțelesese în sfârșit ceea ce nu crezuse atunci, când lucra la traducerea textului. În acel moment, el L-a binecuvântat pe Dumnezeu pentru că l-a învrednicit să-L vadă pe Mântuitorul promis, pe de o parte, iar pe de alta, că a cunoscut-o pe Fecioara care s-a făcut părtașă tainei mai presus de minte.
Rugăciunea rostită de Dreptul Simeon Îl prezintă pe Iisus ca fiind „lumină spre descoperirea neamurilor” și Îl confirmă ca fiind Răscumpărătorul așteptat, întocmai cum o facem și noi în sfintele noastre slujbe, cu precădere în cadrul Vecerniei.
În cele din urmă, consemnează textul, „i-a binecuvântat Simeon și a zis către Maria, mama Lui: Iată, Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel și ca un semn care va stârni împotriviri, și prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.” (Luca 2, 34).
Da, într-adevăr, așa a fost; istoria Bisericii și a Creștinismului o confirmă din plin. Cei care nu au crezut în El au căzut, astfel El fiind semn de dispută pentru ei. Pe când cei care au crezut s-au ridicat, înscriindu-și numele nu numai în istoria lumii, ci și în analele Împărăției lui Dumnezeu. Sau, cum descoperă Dumnezeu prin gura profetului: „Pus-am în Sion o piatră, piatra din capul unghiului, de mare preț, bine pusă în temelie; cel care se va bizui pe ea, nu se va clătina!” (Isaia 28, 16).
Totodată, Dreptul Simeon, adresându-se Maicii Domnului, i-a prevestit durerea pe care o va trăi, atunci când Fiul său va fi răstignit – „pentru noi și pentru a noastră mântuire” –, prin cuvintele: „Și prin sufletul tău va trece sabie” (Luca2, 35). Toate s-au împlinit întocmai, adeverind profeția, căci pătimirile Domnului sunt cele care au străpuns-o pe Sfânta Fecioară, dar și întărind credința celor ce au primit Evanghelia lui Hristos.
La discuția din templu a asistat și prorocița Ana, fiica lui Fanuel, din seminția lui Așer, o femeie evlavioasă în vârstă de 84 ani. Făcea parte din ceata prorocițelor, precum Miriam, sora lui Aaron (Ieșirea 15, 20), Debora, soția lui Lapidot (Judecătorii 4, 4), Hulda, soția lui Șalum (IV Regi 22, 14) și Noadia (Neemia 6, 14).
Ana rămăsese văduvă de tânără, dar nu s-a recăsătorit, ci și-a dedicat viața slujirii lui Dumnezeu. Evanghelistul surprinde subtil acest devotament: „slujind noaptea și ziua, în post și în rugăciuni” (Luca 2, 37).
Văzând Pruncul, prorocița Ana L-a lăudat pe Dumnezeu, vorbind tuturor celor ce așteptau mântuirea despre minunata împlinire a celor făgăduite de Domnul și aducând mărturie despre Mântuitorul mult așteptat (Luca 2, 38). Făcea misiune. De altfel, pe sulul pe care îl ține în mână, așa cum apare în pictura bisericească, stă scris: „Acest Prunc a făcut cerul și pământul”.
Da, Hristos – Pantocratorul este Logosul lui Dumnezeu: „Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.” (Ioan 1, 3).
După ce ritualul a fost împlinit, Sfântul Evanghelist Luca notează că Maria și Iosif „s-au întors în Galileea, în cetatea lor Nazaret”. Iar Pruncul „creștea și Se întărea cu duhul, umplându-Se de înțelepciune și harul lui Dumnezeu era asupra Lui” (Luca 2, 39-40). Ultimul verset vizează firea omenească a Pruncului. Pe măsura vârstei trupului, firea cea dumnezeiască descoperea înțelepciunea din ea.
Dumnezeu fiind, crește cu trupul. Cel ce este fără de trup are mădularele pline de putere. Se umple de înțelepciune, El care este întreaga înțelepciune. Am putea spune că ducerea la templu a Mântuitorului Iisus Hristos se circumscrie actului suprem de smerenie, început cu Întruparea și Nașterea Sa și culminând cu Răstignirea Sa pe Cruce și Moartea Sa.
Prin intermediul Dreptului Simeon și al prorociței Ana, Iisus S-a întâlnit cu omenirea, pentru care, de altfel, El Se întrupase. Unde S-a întâlnit? În templu! Dumnezeu și omul se întâlnesc într-un loc anume, iar acesta este templul, biserica.
În Biserică, Hristos Se lasă purtat de brațele fiecăruia, precum odinioară de-ale lui Simeon. Așadar, nu evitați întâlnirea cu El!