Întâmpinarea Domnului, credincioșie și bucurie deplină

Astăzi, 2 februarie, la trecerea a 40 de zile de la sărbătorirea Nașterii Domnului Iisus Hristos, prăznuim Întâmpinarea Domnului de către Simeon, la Templul din Ierusalim. Încercat de ani, dar plin de Duhul Sfânt, bătrânul cel drept Îl primește în brațe cu negrăită bucurie pe Dumnezeu-Omul, arătându-ne că nu orice așteptare aduce mântuire și bucurie, ci doar așteptarea cu pregătire.
După trecerea a 40 de zile de la nașterea primului copil, Legea mozaică prevedea prezentarea la Cortul Sfânt (mai târziu la Templul din Ierusalim) cu o ofrandă, care să răscumpere pe întâiul născut care aparținea, de fapt, lui Dumnezeu. Ofranda era un miel și un porumbel. Cei săraci, care nu aveau miel, puteau aduce doi pui de porumbel, dintre care unul simboliza ofranda prin care se aducea mulțumire lui Dumnezeu pentru darul primit, iar celălalt era prețul de răscumpărare pentru copil, care ar fi trebuit să-și dedice viața slujirii lui Dumnezeu. În acest fel, oamenii mulțumeau pentru darul nașterii de prunci și mergeau cu pruncul acasă, lăsând la Templu, în locul lui, jertfa adusă.
Mărturia pelerinei Egeria
Sărbătoarea aducerii la Templu a Domului Hristos era inițial, la Ierusalim, încheierea sărbătorilor Teofaniei, a Arătării lui Dumnezeu în Trup. Pelerina Egeria, vestita călătoare apuseană la Locurile Sfinte, din secolul 4, scria despre această sărbătoare astfel: „A patruzecea zi de după Epifanie se prăznuiește aici șla Ierusalimț cu mare cinste. În această zi se face procesiune la Anastasis șbiserica Învieriiț și toți merg, iar toate acestea se fac după o rânduială solemnă și foarte festivă, ca la Paști. Toți preoții țin predici, iar mai apoi și episcopul, tâlcuind cu toții locul din Evanghelie care vorbește despre aducerea Domnului la Templu de către Iosif și Maria, văzută de Simeon și de prorocița Ana, fiica lui Fanuil, dar și despre cuvintele acestora, rostite la vederea Domnului, cât și despre jertfa pe care au adus-o părinții. După aceasta, făcând toate după rânduială, se săvârșește Liturghia, după care se face otpustul“.
Mai târziu, mai ales după Sinodul de la Calcedon, care a condamnat monofizisimul, această sărbătoare a fost cinstită separat, ca unul din marile praznice, închinate Domnului Hristos și Maicii Domnului. Sărbătoarea s-a îndătinat în Apus în secolul 5, iar în Răsărit în secolul 6.
Dreptul Simeon și împlinirea așteptării omenirii
Deoarece personajele principale ale sărbătorii sunt Mântuitorul și Maica Domnului, dreptul Simeon reprezentând simbolic omenirea care își vede și primește salvarea, praznicul are o rânduială asemănătoare celor închinate Maicii Domnului.
Dreptul Simeon era un viețuitor al Ierusalimului, înaintat în vârstă, care sosise la Templul de la Ierusalim atunci când a fost adus Pruncul acolo. Tradiția ne spune că el a fost unul dintre traducătorii în limba greacă ai cărților Vechiului Testament și că a primit cuvânt de sus că nu va gusta moartea până când nu va vedea pe Izbăvitorul lumii. El era om cu viață sfântă, proroc și văzător cu duhul. De aceea, atunci când primește în brațe pe Pruncul Iisus, el se umple de Duh Sfânt și prorocește despre ce va săvârși acest Prunc și cum va suferi Maica Domnului, tot de dragul omenirii care are nevoie de ajutor. Tot acolo, la templu, trăia o văduvă înaintată în vârstă, Ana, cu viață sfântă, care a prorocit și a vestit venirea pe pământ a lui Mesia.
Dreptul Simeon a trebuit să trăiască mult și, printr-o minune, să înțeleagă felul smerit în care avea să fie schimbată omenitatea, în care avea să se întrupeze Logosul cel care a creat toate. Sfântul Teofilact al Bulgariei, în tâlcuirea pe care o face Evangheliei după Luca, spune că lui Simeon i se potrivesc foarte bine cuvintele regelui David din psalmi: „Cu lungime de zile îl voi umple pe el, și-i voi arăta lui mântuirea Mea“ (Ps. 90, 16).
Într-o interpretare a simbolismului icoanei Întâmpinării Domnului Hristos, Vladimir Losski spune că „personalitatea dreptului Simeon are o deosebită importanță. Prorocia sa, care este acum una din cele trei „cântări ale Noului Testament“, se cântă la fiecare slujbă a Vecerniei, pe parcursul întregului an bisericesc. Simeon este mai vrednic decât Moise a se numi „văzător de Dumnezeu“, pentru că lui Moise Dumnezeu i s-a arătat într-un nor, iar Simeon „pe Cuvântul Tatălui cel mai înainte de veci întrupat L-a purtat și a descoperit lumina neamurilor: Crucea, adică și Învierea“ (Stihiră la Litia praznicului).
Într-un stih de la Cântarea a 9-a a Canonului Utreniei acestui praznic se spune: „Nu Mă ține pe mine bătrânul, ci Eu îl țin pe dânsul, fiindcă acesta cere liberare de la Mine“. „În persoana dreptului Simeon întreg Vechiul Testament, omenirea nerăscumpărată, se retrage cu pace în veșnicie, lăsând loc creștinismului“, spune Sfântul Teofan Zăvorâtul.
Ceea ce nu puteau înțelege filosofii, mai ales alexandrinii, dar trebuia crezut în taină, era că Cel care a creat toate, Logosul lui Dumnezeu, Cel mai înainte de veci și proniator, S-a născut prunc de om, fără apărare, la îndemâna oricărei stihii sau răutăți omenești. Acest lucru este una din tainele credinței noastre și Sfinții Părinți de la cel de-al patrulea Sinod Ecumenic l-au subliniat întocmai. Fiul lui Dumnezeu se face Fiul Omului, cu toate consecințele acestui fapt. El a plâns, a simțit durerea atunci când S-a lovit. A fost om pe de-a-ntregul, așa cum a rămas și Dumnezeu adevărat. Tocmai de aceea, cântările liturgice ale praznicului subliniază adevărata înomenire a Fiului lui Dumnezeu: „Cercetați Scripturile, precum a zis în Evanghelii Hristos Dumnezeul nostru; că într-însele Îl vom afla pe El născut și înfășat, în iesle pus și cu lapte hrănit, tăiere împrejur primind și de Simeon fiind purtat, nu ca închipuire și nici ca nălucire, ci cu adevărat precum lumii S-a arătat. Către Care să strigăm: Cel ce ești mai înainte de vei, Doamne, slavă Ție!“ (Slavă la Litia praznicului).
Întâlnirea noastră cu Dumnezeu
Asemenea dreptului Simeon, numele căruia în limba ebraică înseamnă „ascultare“, care a fost receptiv la cuvântul lui Dumnezeu, ascultând de acesta și așteptând Mângâierea lui Israel, și noi suntem chemați să ascultăm chemarea, atunci când Îl întâlnim pe Domnul. Cum Îl putem întâlni? Aici este partea cea mai grea. Și nu pentru că Dumnezeu nu ar vrea să ne întâlnească, ci pentru că noi avem cu totul alte treburi și gânduri, probleme, urgențe, încât întâlnirea cu El o amânăm tot timpul „pentru altă dată“. Întâmpinarea Domnului de către Simeon, adică de către omenitatea dispusă să primească Mângâierea, este acea întâlnire despre care vorbim aici. Întâlnirea cu o persoană pe care Dumnezeu ne-a scos-o în față și „petrecerea“ cu aceasta înseamnă ascultarea de voia și purtarea de grijă a lui Dumnezeu. De câte ori nu ni s-a întâmplat (mai demult, când oamenii nu avea atâtea mașini) să stăm în același compartiment cu persoane, preț de câteva ore, și să simțim că am trăit o viață întreagă alături de ele. Astfel este și întâlnirea noastră cu Dumnezeu. Ea nu are sfârșit, chiar dacă are început. Întâlnirea noastră cu Mângâietorul continuă cu masa de la nunta împărătească, nunta din Cana Galileii, așa cum foarte frumos redă Dostoievski în „Frații Karamazov“, nunta la care se aduce vinul cel bun, iar mesenii se bucură de împreuna-ședere cu Mirele pe care l-au întâmpinat, așa cum au putut ei.
Într-un oarecare sens, Întâmpinarea Domnului e sărbătoarea care este totdeauna împreună cu noi. Întâlnirea cu Dumnezeu a fiecăruia dintre noi are loc în fiecare minut, chiar și atunci când nu ne dăm seama de acest lucru.
(Sursa: Ziarul Lumina)