Pe măsură ce ne apropiem de clipele Marii tăceri, iar ochii încep să se împăienjenească, adesea ne amintim de anii prin care am trecut. Revenim cu acest prilej la toate etapele vieții în scopul înțelegerii de noi înșine. Ne amintim de oameni și de evenimentele lor negative, străduindu-ne să surprindem și contribuția noastră la cele ce ne-au făcut să suferim cândva. Evocăm exemple pozitive trăite în trecut, ca în prezența lor să dobândim noi lumini și încurajări pe calea vieții. Chiar și la popasul de șapte ani de la mutarea la cele cerești, părintele Galeriu poate constitui un astfel de fericit reper.
În vara anului 1952 mă aflam deținut în colonia de muncă forțată Capul Midia de pe linia faimosului Canal Dunărea – Marea Neagră. Mă adusese în această jalnică viețuire perseverența mea de combatere deschisă a comunismului ateu în satul de baștină, dar și în Liceul „B.P. Hasdeu” din Buzău și în Facultatea de Teologie din București.
Ca un adaos diabolic la exterminarea stalinistă prin muncă forțată și îndelungată, prin înfometare, prin neașteptate corvezi în zi și în noapte, se mai practica și schimbul între coloniile de muncă și controalele inopinate ale bagajelor deținuților. Uneori numărătoarea de seară „se greșea”. Această situație impunea statul în picioare, pe mai multe rânduri, timp de câteva ore. Și acestea se executau seara, la revenirea de pe șantier, cu oboseala, ploaia și foamea din timpul zilei.
La detașamentele de muncă de la Capul Midia am fost aduși și noi, cei de la Castellu, să formăm o unitate de deținuți cu cei de la Peninsula. Cei din urmă povesteau că printre ei se află „un popă” – expresia este a naratorului -, care are un comportament aparte de al celorlalți deținuți. El nu se ceartă ca și ceilalți, când se ocupă paturile în baraca înghețată de stuf, nu se înghesuie în primele rânduri, pentru a primi în gamelă mâncarea din marmita al cărei conținut s-ar putea să nu ajungă la toți deținuții. Dăruia din hainele sau din încălțămintea pe care le avea celor care erau deja în zdrențe. Ceea ce mărea și mai mult prestigiul său în fața fraților de suferință era faptul că el nu se înghesuia la alegerea vreunei lopeți sau târnăcop. Aceste unelte erau indispensabile pentru excavarea, încărcarea și transportul a cinci vagonete de materiale zilnic. Neîndeplinirea normei zilnice ducea la carceră și la suspendarea bucății de pâine la masa de seară.
Am păstrat în inima mea cele câteva frânturi biografice auzite că preotul de la Peninsula se chema Galeriu și că avea parohie în Ploiești. Bineînțeles că ele erau însoțite de admirație și de sentimente de stimă, pentru virtutea jerfelniciei creștine și pentru demnitatea de sine de care dădea dovadă.
Sub semnul cunoașterii teologice și al bucuriei în Duhul Sfânt
A vrut Dumnezeu ca faraonicele obiective comuniste, bazate pe ateism și pe distrugerea omului, să se desființeze după moartea lui Stalin. Cu noi, deținuții de atunci, s-a ajuns la soluția punerii noastre în libertate, căci – după cuvântul psalmistului – „de certat, Domnul ne-a certat, dar morții nu ne-a dat”.
Cu anumite greutăți social-politice, viața și-a reluat treptat cursul firesc. În anii doctoratului, părintele profesor Dumitru Stăniloae m-a rugat să mă duc până la Ploiești ca să-i aduc o carte pe care o împrumutase preotului de la Biserica „Sfântul Vasile”. Era vorba despre o antologie de texte de filosofie religioasă rusă, redactată în limba germană de către Nicolae Bubnoff și colaboratorii.
Mă mai întâlnisem cu părintele Galeriu, fără să ne cunoaștem, cu prilejul achiziționării bibliotecii foștilor profesori universitari icon. Ștefan Serghie Bejan și Constantin Tomescu. Cum aceasta se vindea numai în întregime, desigur că modestul doctorand care eram atunci a pierdut prilejul relatat în folosul preotului ploieștean.
Cu mesajul părintelui Stăniloae, l-am aflat pe cel căutat în biserică. Tocmai terminase o lucrare de repictare a sfântului lăcaș. Cu o deosebită mândrie și evlavie mi-a arătat atunci paraclisul închinat Sfântului Serafim de Sarov, pe care îl amenajase. De la mulțimea enoriașilor care îl înconjurau am putut să îmi întăresc convingerea că păstorul lor era un om al rugăciunii, cu un har deosebit al cunoașterii oamenilor și al apropierii de ei. Afla ușor punți de legătură cu alte poziții intelectuale. Oamenii simțeau această deosebită trăire și revărsare de har și se adunau în jurul predicatorului. Când vorbea părintele Galeriu sau când asculta spovedania, simțeai că te apropii de împărăția iubirii și a adevărurilor creștine definitive. În plină epocă ateistă, predicile sale îi chemau pe oameni la Dumnezeu și la demnitatea de fii iubiți ai Lui.
De altfel, chiar teza sa de doctorat în Teologie, apărută în 1973, se intitula „Jertfă și Răscumpărare”.
Predicând pe Domnul, după modelul Sfinților Părinți
După Revoluția din 1989, am putut păși liber în toate sferele societății românești. M-am prezentat astfel la un concurs în învățământul nostru teologic. Cu teza de doctorat la catedra părintelui Stăniloae mă așteptam să fiu încadrat la Secția sistematică. Nu mică mi-a fost mirarea când, fără știrea mea, mi s-a dat numirea la specialitatea omiletică și catehetică. Nu am aflat niciodată rațiunea acestei repartiții. Știu numai că, în Consiliul profesoral respectiv, cel care mi-a oferit găzduire a fost tocmai părintele Constantin Galeriu. Ca asistent al părintelui Galeriu, am putut să întâlnesc același intelectual larg în vederi, de puține ori constrâns de șabloanele didactice, predispus pururea să propovăduiască pe Hristos celor de aproape și celor de departe. Declarându-se umanist creștin, el era chemat la întruniri naționale și internaționale, unde intra în dialog cu reprezentanții științei sau cu cei de alte convingeri religioase. În acest timp, la catedră avea libertatea inițiativelor și a notărilor. În ședințele Consiliului profesoral se arăta același om care nu putea refuza, jigni sau înfrunta pe cineva.
Hotărât să aducă un smerit aport la însănătoșirea spirituală, morală și fizică a societății românești postrevoluționare, conferenția cu diferite prilejuri și activa în societățile militante apărute.
Am putut să apreciez prestigiul de care se bucura părintele Galeriu la aniversarea unui an de la Revoluție. Atunci am slujit în soborul Parastasului de la Troița din Piața Academiei Comerciale. Intervenția, calmul și diplomația de interlocutor evanghelic ale părintelui au neutralizat eventualele ciocniri cu cei de alte convingeri politice. Atunci, o dată mai mult, am înțeles de ce enoriașii Bisericii „Sfântul Silvestru”, unde slujea, au ținut să-l înmormânteze pe părintele Galeriu în curtea parohială, dorind să îl aibă mereu aproape. Am priceput, de asemenea, și rațiunea includerii sale în Enciclopedia marilor personalități din România (volumul IV, București, 2003).
(pr. prof. univ. dr. Gheorghe I. DRĂGULIN – Ziarul Lumina)
