Un drum la Mănăstirea Zamfira, din Arhiepiscopia Bucureștilor, liniștește ochiul agresat de orizontul înghesuit între muchiile de beton ale orașului și sufletul hărțuit de ispitele zilei. Odată ajuns acolo, se potolește zbaterea, se ostoiește neastâmpărul inconștientei căutări, căci veșnicia îți toarnă în inimă măsură, rugăciunea te-nvață să prețuiești darul, iar simplitatea și tăcerile maicilor te cer la smerenie. Și peste toate, penelul lui Nicu Grigorescu, cum îi spun ele meșterului zugrav, transformă lumina în bucăți de anafură.
Ne rodea un fel de nerăbdare și grabă să-l întâlnim pe Nicolae Grigorescu, după mai bine de un veac de când s-a retras din lume în satul lui din ceruri. Presimțeam că-l vom descoperi altfel de cum se lasă cunoscut prin ceea ce îndeobște se știe despre el. Doream să-i simțim respirația, să-i auzim nerostitele vorbe zugrăvite odată cu chipurile sfinților din biserica mănăstirii. Știam că acolo, în carnea de var a pereților, „îngropase” odată cu culorile frânturi de gânduri, poate rugăciuni și nemărturisite zbateri umane.
De aceea, drumul până la Zamfira l-am străbătut alergând mai mult în tăcere, atrași din când în când doar de vâlvătaia macilor aprinși prin răzoare sau margini de drum, de ninsorile de miere din pâlcurile de salcâmi și de curgerea în salturi mărunte ale Teleajenului.
Nici nu bănuiam că la Zamfira, Grigorescu mai umblă încă desculț pe aleile de piatră ale mănăstirii, că seara se-nchină la Vecernie cu maicile și nici prin cap nu ne trecea că acolo, între zidurile ce împarte ziua în două, în ziua lumii și ziua maicilor, luminează o pustie în care rugăciunea liniștirii minții pulsează viață din viața lui Hristos în trupul străveziu aproape al unei monahii nonagenare.
Aveam să gustăm din toate aceste daruri, în scurtă vreme, după o curbă, când, aproape pe nevăzute, în față ni s-au deschis porțile Raiului.
Mănăstirea despre care vorbesc pisania și istoria
Mănăstirea Zamfira este ctitoria de la jumătatea secolului al XIX-lea a arhimandritului Eftimie, starețul Mănăstirii Ghighiu. Întregul complex monahal cuprinde două biserici: biserica veche, numită și „biserica mică”, din cimitir, și biserica nouă, sau „biserica mare”, din incinta mănăstirii, care are două hramuri: „Înălțarea Domnului” și „Sfântul Ierarh Nifon”.
Despre începuturile așezământului se învrednicește pisania vechii biserici, din care aflăm că a fost ridicată de domnitorul Nicolae Mavrocordat, între 1721 și 1743, la inițiativa Zamfirei Apostoli, văduva unui bogat negustor, Manoil Apostoli.
Istoria mai consemnează și aportul Smarandei, fiica agăi Ion Bălăceanu, nepoata voievodului Șerban Cantacuzino, prezența egumenului Dionisie, pe la 1776, ruinarea bisericii în timpul cutremurelor din 1802 și 1838 etc. În timpul mitropolitului Nifon însă (1850-1875) se ridică biserica nouă, care este terminată la 1858, se reface cea veche și se zidește clopotnița nouă. Iarăși cutremurele, cele din 1940 și 1977, aduc prejudicii majore clădirilor mănăstirești.
Activitatea monahală a fost curmată în 1959, prin celebrul decret 410, maicile au fost alungate și biserica închisă. În 1968, o călugăriță inimoasă revine, restaurează chiliile, dotează mănăstirea, care devine monument istoric, cu apă curentă, electricitate și gaze naturale. Treptat, maicile alungate au revenit la casele lor, astfel încât în 1975 la Zamfira erau 35 de viețuitoare. Abia după 1989 viața a revenit la normal în această bucată de Rai.
Între 1856 și 1857, la numai 18 ani, pictorul Nicolae Grigorescu realizează în întregime fresca bisericii mari, ajutat de fratele său, Gheorghe Grigorescu, pictează în ulei catapeteasma și un epitaf. De altfel, biserica de la Zamfira este singura realizată de Grigorescu în această tehnică. În 1904, din motive necunoscute pe de-a-ntregul, mitropolitul Ghenadie Petrescu dispune acoperirea frescei lui Grigorescu cu o nouă pictură în tempera, lucrare executată de pictorul ploieștean Toma Vintilescu. În 1950 însă, patriarhul Justinian Marina a cerut spălarea temperei și scoaterea la lumină a lucrării marelui Grigorescu, sarcină îndeplinită cu brio de pictorii Gheorghe Vânătoru și Constantin Călinescu.
Țăranii noștri, însfințiți în straie cerești
Între aceste repere istorice neam liniștit și noi curiozitatea, dornici să-l întâlnim pe meșterul Grigorescu, a cărui prezență am simțit-o de cum am intrat în mănăstire. Priveam pe alei, sub umbra salciei mari din curte, și parcă-l vedeam venind de sus, de pe schela cupolei celei mari, direct spre noi, cu o cană din lut în care amesteca vopselurile, călcând cu picioarele goale piatra încinsă de soare a aleilor. Când am intrat în biserica mare, însoțiți de maica stareță Fanuria Berică, am avut certitudinea că el stă într-o strană, cu urechea îndreptată spre vorbele șoptite de noi, rătăciții, veniți de dincolo de zidul zilei.
Privim și tăcem. Ne rotim cu ochii ridicați spre Pantocratorul din cupolă, în spatele căruia un curcubeu în roșu, galben și albastru ne eternizează neamul în credința lui Hristos. Sunt sfinți peste tot și parcă nu sunt sfinți. Sunt semeni de-ai noștri însfințiți, ca niște țărani simpli de altădată, luați în oastea îngerilor. Luminați de tăceri adânci și rugăciuni mai puțin rostite, zidite mai degrabă în firida inimii. Atât de nefirești și totuși atât de vii. De pământeni și totuși nemărginiți în straiele lor cerești.
Aici, în varul spălat de funinginea lumânărilor pulsează inima lui Nicu. Nicu Grigorescu, așa cum semnează cu mâna dreaptă pe un colț al icoanei împărătești a Maicii Domnului. Așa cum îi spun și astăzi maicile, după spusa celor care i-au servit cina. Atât de simplu, smerit și aproape rușinat de îndrăzneală. Mic, într-o lucrare în care își cunoaște măsura, mare în inima în care se aduna și postea miercurea și vinerea, fără apă și fără mâncare, ca să poată da înfățișare, măsură și cinste cuvenită sfinților întruchipați în creație. Iubire din marea iubire nerostită, primită ca dar din Darul Domnului. Rugăciune din rugăciune.
Maica stareță Fanuria ne atrage atenția asupra chipului Sfintei Ecaterina și ne spune: „Nicu Grigorescu a avut ca model pentru această sfântă chipul fetei preotului paroh din Zamfira”. Câtă măreție în simplitate! Câtă noblețe în chip și câtă rugăciune dincolo de priviri!
Sângele Independenței, pe crucea lui Grigorescu
În muzeul mănăstirii, Nicu Grigorescu ne obligă să îngenunchem în fața unei cruci cu două fețe pe care a pictat Răstignirea și Botezul Domnului. Cruce pe care un neștiut preot militar a purtat-o pe câmpurile de luptă de la Plevna, Smârdan și Grivița în marele Război al Independenței din 1877. Crucea neamului nostru, botezat de Apostolul Andrei și răstignit în istorie de vremuri potrivnice. O cruce însemnată cu toate locurile pe unde a trecut, ca niște picături de sânge. Și poate chiar sfințită cu sângele dorobanților căzuți pe redute. Și tot aici, o icoană zugrăvită de același meșter, ca o filă de pașaport cu care neamul românesc va petrece prin vremuri spre veșnicia Mântuitorului Hristos.
Și lor li se adaugă un chivot din argint, deosebit, ajuns la Zamfira ca o taină, despre care maica Fevronia, ghidul mănăstirii, ne spune că foarte rar se întâlnește așa ceva: un chivot cu Sfinții Constantin și Elena, ocrotiți de Crucea Mântuitorului „care are sertărașul în care se păstrează Sfânta Împărtășanie în spate, probabil pentru a o proteja de profanarea necredincioșilor”. Nu se știe de unde este, cine l-a realizat și nici din ce parte a lumii creștine provine.
Despre slujirea lui Hristos făcută cu viață
Dar Mănăstirea Zamfira adună între zidurile ei nu numai istorie, frumusețe, artă, liniște și bucurie, ci și lucrarea rugăciunii. Împreună cu maica stareță Fanuria am vizitat-o acasă pe maica Evdochia, de 99 de ani, care a fost chemată la slujirea Mirelui Hristos la 80 de ani. Nevăzătoare acum, dar plină de viață, trăiește bucuria clipei din bucuria obștii, se roagă să aibă sfârșit creștinesc și se nevoiește, „păcătoasă cum sunt”, să o ierte Dumnezeu, căci nu știe, din neputință, dacă va fi iertată. „Căci am aflat și eu pe timpuri că, dacă citesc Psaltirea de 40 de ori, atunci voi fi mântuită. Dar eu mai aveam șase catisme să o citesc de 40 de ori, și nu am mai văzut să citesc. Și am zis și eu Psalmul 50 de șase ori, până făceam o catismă, ca să împlinesc 40 de Psaltiri. Și nu știu de m-a iertat Dumnezeu că n-am putut să termin”, după cum ne mărturisește.
Ceva mai departe, în „satul” din mănăstire, locuiește schimonahia Paisia, de 97 de ani, împreună cu ucenica sa, maica Pavelina, pe care o învață rugăciunea permanentă a minții. „Pentru voi, cei care trăiți în lume, să nu vă lipsească din gură și din minte rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul””, ne spune cuvioșia sa, rezumându-se să ne precizeze, la întrebarea ce relație are cu Dumnezeu, că „numai Dumnezeu știe asta”.
Îmbucurați de sfatul schimonahiei Paisia, de tăcerile cuvioșiei sale pline de înțelesuri și de rugăciunea pe care o rostește permanent, am mers din nou în biserică. Aici l-am întâlnit pe părintele duhovnic Damian, care ne-a vorbit despre binecuvântarea și lumina acestui loc, despre dragostea părintelui Gavrilă Stoica, fostul duhovnic al mănăstirii, plecat la Domnul, și despre cum „slujirea lui Hristos, făcută cu viață, adună în jurul tău multe alte suflete care se împlinesc prin tine, se bucură prin tine, câștigă prin tine har sau ridicare la cer”.
O lucrare ce cearcă și cheamă sufletul
Înainte de plecare, maica stareță Fanuria ne-a mărturisit bucuria nevoirii în acest loc, alături de cele 32 de maici cu care participă la slujbe, la ascultări și la rugăciunile care se „înalță la cer și care dau viață acestui loc”. Ne-a povestit apoi cum la venirea în această mănăstire a fost impresionată de icoana Maicii Domnului, „Mângâietoarea”, cum o numește cuvioșia sa, pictată de un monah de la Căldărușani, pe care o simte „iubitoare și caldă, foarte apropiată, ca o mamă de copiii ei”. Apoi, despre dorința de a înființa un atelier de croitorie și broderie, despre cele 30 de deținute de la Târgșor, care vin zilnic aici și le ajută în treburile de la grădină, la confecționarea metaniilor, la pictarea icoanelor pe sticlă, și bucuria pe care o simte când vede aceste femei rătăcite că-L regăsesc pe Dumnezeu aici la mănăstirea lor.
Nu este ușor să pleci pur și simplu de la Mănăstirea Zamfira. Umbra marelui Grigorescu, tăcerile schimonahiei Paisia, adâncul și iubirea ce izvorăsc din privirile Maicii Domnului „Mângâietoarea”, lumina pustiei din pustiul zilei cearcă la suflet și zidesc. Lucrare pe care simți că trebuie să o desăvârșești, fie și numai cu gândul că vei reveni curând aici.
Celor care vor să încerce o asemenea experiență le spunem că Mănăstirea Zamfira se află în lunca din stânga râului Teleajen, pe șoseaua paralelă cu Drumul Național 1A, către Cheia, la aproximativ 15 km de orașul Ploiești, pe raza comunei Lipănești, din imediata apropiere a satului Zamfira.
(Dumitru MANOLACHE, sursa: Ziarul Lumina)
