INTÂLNIND-O PE DUDUIA OTILIA

Nu departe de strada Zlataust unde căutasem nu de mult Casa Teodorenilor, la marginea mahalalei cu acelasi nume ne așteaptă o altă minunăție a vechiului Iași, într-un fel poate uitate de unii, dar totuși pline de amintiri. E vorba de strada Bucșinescu, numită astăzi cu mare emfaza strada Otilia Cazimir, nume dat în 1994 cu ocazia Centenarului nașterii ei. Aici a trăit și a creiat “bunica cu mii de nepoți și strănepoți”…
Pomenisem pe undeva în scrieriile mele de ea. Mie rușine a aminti cum și în ce fel am cunoscut-o. Reamintesc că era o zi geroasă de “crăpau și pietrele” cum se spunea în popor, iar în duminica cu pricina care mă duse tocmai din centrul Iașului, tocmai la asa zisa barieră a Podului Bucșinescu nu o pot uita. Aici, ca și în alte puncte de “intrare” ale Iașului, cum ar fi intrarea din spre Pacurari sau de la Podul de fier în duminicile iernilor acelor ani aceste așa zisele “bariere” erau asaltate și solicitate de mai toți ieșenii, vârstnici sau tineri.
Incă nu se lăsase de ziua. C-am patru dimineața și “bătaia” pentru o “săniuță” cu lemne tăiate deja începuse. Gerul pișca la maximum, încât genele și sprincenele noastre erau înălbite, părând a fi “înzepezite” și totuși ne războiam unii cu alți, că la un moment dat apărea ca din pământ și câte un milițian, destul de arțăgos, bine îmbrobodit, dar totuși și el bine zgribulit de frig, care cu părere de rău îi confisca bietului țaran truda și sănia plină cu munca sa…
Un adevărat talcioc. Multă lume. Erau și așa zișii “specialiști”. Se căutau diferite esențe: fag, stejar, tei sau brad. Eu cel puțin doream un lemn de carpen. Din mica mea experiență știam deja că lemnul de carpen întreținea prin ardere căldura teracotei și a camerei, raportat cu cel de brad care înlesnea bine aprinderea.
Repezindu-mă ca la o adevărată pradă, radicând intantaneu privirea, dau de…moș Condurache și el bine imbrobodit și greu de recunoscut. Era de prin părțile Bârnovei. Fost un vechi pacient de al meu. Ca fapt divers, mă învrednicea întotdeuna de Paștile Creștinesc cu câte un miel gata tăiat. Bucurie pentru amândoi. Fără să ne mai tocmim, numai din priviri. eram gata cu “târgul”. Dând să plecăm, mă lovesc de privirea mustărătoare și desgurajantă a unei femei bine înfășurată în zeci de șaluri și cojoace și care de bine de rău afirma sus și tare că ea a fost…”prima”. Cică ea a depistat săniuța cu pricina. Protestul ei destul de elegant dar totuși destul de sever părea de neclintit, mai ales și sunt précis, că mulțimea adunată care o susțineau, probabil cunoșteau personalitatea ei. Dar moșul meu era totuși cu picioarele pe pământ. Așa c-am plecat “sănătoși” spre casa mea tocmai din centrul orașului…
Mă găseam în Parcul Copoului, unde pe iarba moale și curată de multe ori îmi pregăteam examenele sau colocviile. Aici “domnesc” și amintirile celor trei prieteni, Creangă, Eminescu și Veronica Micle în prezența Teiului cel umbros, părtaș și el la atâtea întâlniri. Toata atmosfera creiată te coplesește. Da, tot aici ne sperat am văzut-o și pe “duduia” plimbându-se ca un cățeluș. Mi-am amintit de Lulu, cățelușa lovită de o mașină. In urma tragicului accident a scăpat, dar a rămas fără un picioruș. A supravețuit. Mi-am amintit de poezia ei “Cățelușul șchiop”. Așa își făcea zilnic programul de plimbare duduia Otilia alături de un necuvântator suferind. Amintesc, că cine o vedea pe aceasta femeie cu adevărat miloasă, care iubea mult animalele, comentau că mai toate pisicile străzii Ghica din imediata învecinătate a casei ei, fără de stăpân se găseau în ocrotirea ei, exact ca în poezia ei, “Doamna cu pisicile”…
O întâlnire chiar inopinată. Locuiam doar pe Zlataust, strada vecină cu “fundătura” Bucșinescu, locul unde a trăit și a creiat aceasta mare poetă, scriitoare, traducătoare și publicistă al Iașilor de atunci. Așa se face că drumurile noastre s-au întretăiat. Eram în verbă. Eram în toiul unor colocvii. Fugeam să “prind” tramvaiul. Reciproc, ne-am recunoscut. Rușinea m-a cuprins, reamintindu-mi de “incidentul” întâmplat. Cerântu-mi scuzele de rigoare și după un schimb amabil de politețe, dădusem să plec. Totuși, m-am ales cu o învitație în “căsuța amintirilor ei” după spusele ei, la o dulceață de cireșe amare și un pahar aburind cu apa rece. Am mai întâlnit-o pe Otilia Cazimir. Dar, mă opresc doar la cele de mai jos…
Eram învitatul bunului meu amic, pictorul Val Gheorghiu. In holurile Ateneului și cinematografului din Cartierul Tătărași se desfășura vernisajul expoziției acestui pictor de prestigiu a Iașului contemporan. Concomitent în sala mare ne întrecuta “Duduia” Otilia împreună cu un alt mare poet al zilelor de atunci, George Lesnea conduceau un matineu literar…
Totuși, surpriza mea cea mare a fost momentul, mult comentat de cei din anturaj când șefa mea, prof.dr.Andrei Mirela m-a anunțat “să fiu prin apropiere, că are programată o mare somitate publică și literară”. Lucrând, ca “mâna dreaptă” a ei, închipuiți-vă, impulsul și starea mea când mie mi-a revenit cinstea să o învit pe scaunul dentar pe mult respetata persoană, pe “poeta suflete simple” în speța pe… Otilia Cazimir.
Iosef-Ioju Haimovici