ÎNTÂIA ZESTRE

Temerea că „se strică limba!” nu-i deloc nouă; dimpotrivă. Mai ales de pe la mijlocul veacului XIX încoace, n-a fost răstimp în care să nu se clameze nevoia de veghere la sănătatea limbii – tocmai pentru că-i vorba de un organism viu, firește deschis către evoluție. Care, necontrolată și copleșită de indulgențele oferite uzului, se poate preschimba în involuție. Dar, la urma urmei, care-s hibele cele mai moțate și ce se mai poate face după temeinica lor încuibare în vorbire? Mai nimic. Să ne amintim spusele lui Noica: „Un cuvânt e un arbore (…) A prins rădăcini în huma țării, s-a bucurat de ploile ei, a crescut și s-a resfirat sub un soare ce nu e nicăieri același, iar așa cum este, nu poate fi mutat din loc, transplantat, tradus.”Întâia zestre ce-o capătă românul, încă de la naștere, sunt cuvintele, parte constitutivă a spațiului mioritic înțeles și-n dimensiunea lui spirituală. Dacă prin sintagma „limba noastră” numim o proprietate colectivă gestionată prin individualități, atunci înțelegem în bună măsură nepăsarea și indolența care-și fac de cap într-un domeniu ce s-ar cuveni considerat nu obor, ci altar. Limba română n-o mai cizelează creatorul anonim, n-o mai plămădesc scriitorii, n-o mai „distribuie” școala, n-o mai recomandă și susține presa scrisă, n-o mai normează Academia, ci două foruri prea puțin responsabile: televiziunea și radioul, mai ales prin intermediul emisiunilor sportive. Veți spune că radioul și televiziunile ar avea și unele preocupări stimabile în domeniu, patronând emisiuni (firave și lăturalnice!) de cultivare a limbii. Geaba, dacă pe post și realizatorii, și invitații, inclusiv miniștrii, vorbesc tot ca la Mandravela! Oricât ar predica profesorul de română de la catedră și lingvistul de la amvonul presei de specialitate, norma o face și o impune mai ales micul ecran. Lipsa generală de cultură lingvistică elementară furnizează eternă nesiguranță și explică imitația servilă: dacă așa se spune la TV, așa este corect. Și nu e! Iar pecinginea se întinde ca râia! Până mai anii trecuți, versul eminescian „trecut-au anii ca norii lungi pe șesuri” era considerat impecabil. Nu mai e. Ar trebui rescris după ultima modă TV și ar suna „Trecut-au anii CA ȘI norii lungi pe șesuri”. De ce? De proști ce suntem! (scuze, altă rimă n-am avut). Epidemia lui CA ȘI s-a lăbărțat peste biata limbă română și a copleșit-o: vorbitorii din toate straturile sociale și cu orice nivel al instrucției se simt obligați să proptească în coasta nevinovatului ca un inutil și agramat și. Explicația-i de-a dreptul hazlie: spre a ne feri de cacofonii. A fost acceptată tacit plasarea artificială și, în fond, incorectă, a unui și-tamponîn cele câteva cazuri în care o anume pudoare a exprimării justifica umbreluța protectoare. Nimeni nu se miră, însă, când umbreluța și este arborată fără nici o justificare, parazitând pur și simplu exprimarea limpede ca lacrima… pardon, ca și lacrima. Urmăriți vorbirea oricui la posturile TV și veți vedea cum pur și simplu CA ȘI l-a desființat pe singuraticul ca. Ce alt semn al ignoranței și inculturii suverane mai elocvent și mai explicit decât acesta? Tot Noica spunea: „Dacă într-o zi, ca (fără și, n.n.) vorbitori de limbă română, nu vom mai face deosebirea dintre «către» și «spre», vom trăda spiritul limbii. Esențiale omului îi sunt nuanțele de înțeles. Esențiale îi sunt cuvintele.” Și tocmai o epidemie de „către”, izvorâtă din nou din comentariile fotbalistice (cap de afiș un oarecare Pris sau Prisc la Look tv – am mai scris despre el cu alte neplăcute prilejuri) parazitează în galop exprimările simple și corecte, complicând absolut inutil comunicarea: mingea nu mai este șutată de Popescu, ci de către Popescu, drept pentru care „în popor” cererea nu mai este semnată de Ionescu, ci… de către Ionescu. Un șuvoi de „către” se lăfăie ilicit în postata comunicării românului atent la „lecțiile” radio-tv – ceea ce trădează alarma incultului dornic să se exprime cât mai îngrijit luându-și modele… de unde nu-i cazul. Și nicăieri nu văd vreun semn că s-ar sesiza cineva – inclusiv institutele de profil ale Academiei!
La început a fost cuvântul. Dac-o ținem tot așa, la sfârșitul sfârșitului fi-va victorios cuvântul strâmb, pocit și ne-neaoș. Fiindcă unde nu-i știință de carte…