Înstrăinarea, sărăcia și tăcerea răbdătoare

Părinții pustiei încearcă în numeroase cazuri să sistematizeze și să condenseze calitățile sau virtuțile pe care un monah ar trebui să le exerseze ori cel puțin încearcă să semnaleze accentele pe care un ascet ar fi nevoie să le așeze în viața sa. În această categorie se încadrează și singura apoftegmă pe care colecția alfabetică a Patericului ne-o livrează sub numele avvei Andrei (un călugăr despre a cărui viață nu avem alte indicii): „Avva Andrei zicea: Unui monah îi trebuie următoarele trei lucruri: înstrăinarea, sărăcia și tăcerea răbdătoare“. Să le luăm pe rând.
Pe primul loc se găsește înstrăinarea, care este probabil gestul cel mai vizibil prin care se dobândește condiția de monah. E suficient să ne amintim aici de îndemnul primit cu insistență de avva Arsenie: „Fugi de oameni și te vei mântui“, reluat sub forma: „Arsenie, fugi, taci, liniștește-te!“ Dorința de a produce o ruptură în raportul cu lumea are un scop mai înalt: crearea posibilității de a fi singur cu Dumnezeu. De aici cuvântul răscolitor al avvei Alonios: „Dacă omul nu va spune mereu în inima sa: numai eu și Dumnezeu suntem pe lume, nu-și va găsi liniștea“.
Odată produsă această ruptură față de lume și obținută izolarea de oameni și aglomerările omenești, avva Andrei propune un al doilea pas în aceeași direcție: sărăcia. Foarte adesea posesiunile materiale vin să suplinească relațiile de comuniune. Averea este și ea o formă de ieșire din sine și fixare în exterior. De aceea avva Andrei înțelege că simpla distanțare la nivelul relațiilor este insuficientă pentru a deveni singur cu Dumnezeu. Trebuie înlăturat și zgomotul gândurilor născute din preocuparea pentru cele materiale. Sărăcia pe care Părinții pustiei o propovăduiesc este mai puțin lipsa bogăției, cât lipsa îngrijorării, a preocupării pentru bunăstare, care îți abate gândul de la viața spirituală.
Al treilea element pe care îl găsim în lista scurtă a avvei Andrei este tăcerea răbdătoare. În mod surprinzător și inedit, această sintagmă adună la un loc două calități foarte importante pentru creștin în general și pentru monah în special.
Dacă ne întoarcem puțin în spate, putem observa progresia acestei apoftegme. Se merge dinspre afară către interior. Înstrăinarea definește raportul cu spațiul, dar și cu oamenii, apoi sărăcia indică relația cu obiectele, iar apoi avem tăcerea răbdătoare, care le sintetizează pe cele de dinainte, fiind manifestarea exterioară a interiorizării și unul dintre semnele importante ale autocontrolului. Mântuitorul avertizează că va trebui să dăm socoteală pentru fiecare cuvânt rostit în zadar. Apostolul Iacov ne transmite un adevărat rechizitoriu la adresa vorbirii nestăpânite: „Limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se fălește! Iată puțin foc și cât codru aprinde! Foc este și limba, lume a fărădelegii! Limba își are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul și aruncă în foc drumul vieții, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei. Pentru că orice fel de fiare și de păsări, de târâtoare și de vietăți din mare se domolește și s-a domolit de firea omenească, dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte“ (Iac. 3, 5-8).
Abia aceste cuvinte ale Sfântului Iacov ne fac o imagine despre dificultatea pe care o presupune controlul asupra cuvintelor. Pe aceeași linie se află și avva Andrei, care recomandă monahilor însingurare, sărăcie și tăcere răbdătoare pentru ca în felul acesta să devină posibilă întâlnirea cu Dumnezeu și dobândirea liniștii.
Paul SILADI – ZIARUL LUMINA