Institutul pentru Cercetarea Crimelor Comunismului, secția Pupincurism



E bine, e foarte bine, e minunat că s-a înființat acest Institut care să se ocupe de mutilările pe care le-a adus comunismul în viața românilor. Din nefericire, cred că nu vom avea rezultate spectaculoase. Nu va fi închis, pun pariu, nimeni pentru răul făcut în comunism. De fapt, acest institut este făcut, cred eu, pentru a bate obrazul, nu pentru a pedepsi. Nu cunosc organigrama nou-înființatei instituții, dar tare aș vrea să propun o secție aparte care să se ocupe cu pupincuriștii epocii. Și au fost mulți, sunteți de acord, cred, cu mine, dacă ați trăit în acea perioadă în România lui Ceaușescu. Nu mă refer la pupincuriștii mărunți, locali, care au urmărit ca, prin slugărnicia lor, să obțină o butelie în plus sau o mărire de salariu. Astfel de gesturi ar intra în categoria pupincurismului utilitar, alimentar, de supraviețuire. Deși, chiar și în aceste mărunte pupături de dosuri ale ștabilor se află ceva nedreptate: butelia dată unui zelor poate că ar fi ajuns la un om în nevoie, la o familie numeroasă etc.
Mă refer la marii pupincuriști, la cei care au făcut ca Epoca Ceaușescu să devină ceea ce a fost. La acei oameni care au scris pentru oprima dată cuvântul genial în dreptul cizmarului din Scornicești și Savantă în dreptul semianalfabetei Elena Ceaușescu. Aici, chiar că nu poți acuza cuplul dictatorial. Nu cred că Ceaușescu a cerut să se scrie poezii despre el. Și nici Elena Ceaușescu nu a sunat vreun Sabin Bălașa ca să-i ceară să fie portretizată. Nu, totul li s-a oferit! Totul a venit din partea zeloșilor pupincuriști. A celor care, exploatând slăbiciuni omenești, au urmărit să-și consolideze poziția sau chiar să promoveze, intrând în grațiile Ceaușeștilor. Am auzit o întâmplare pe care un străin, care nu știe mare lucru despre România de până-n 89, nu o poate crede. Era pe vremea când se întrerupea circulația la prima ninsoare și se i se dădea drumul undeva prin aprilie. Hai că vă amintiți asta! Dacă sunteți prea tineri, întrebați-i pe cei mai în vârstă. Așadar, circulația țării era redusă la transportul în comun și la mașinile oficiale. Cică Ceaușescu, văzând vremea bună, pământul uscat, ar fi zis „oare să dăm drumul, tovarăși, la circulație?”. Întrebarea era adresată unui grup de tovarăși cu munci de răspundere. Prudența îi făcea pe mulți să nu răspundă ca să nu greșească față de ce avea Ceaușescu în cap. Atunci, Emil Bobu ar fi zis: „Tovarășe secretar general, să știți că oamenii sunt mulțumiți, nu se poluează aerul. Poporul vă iubește și e bucuros că nu e circulație. Vă propun să mai lăsați circulația oprită încă o săptămână, două. Poporul vă iubește!” . Aș mai avea exemple, cu carul. L-am dat pe cel al lui Emil Bobu pentru că el a avut funcții de răspundere chiar în acest județ. Iar cariera lui politică s-a bazat pe pupincurism. Am auzit o poveste despre vizita lui Ceaușescu în Suceava, ocazie cu care procurorul județului, Emil Bobu a stat de strajă noaptea la ușa camerei lui din Casa de Oaspeți. Când a ieșit Ceaușescu, tov. Bobu i-a spus că a ținut să stea personal de strajă la ușă. De aici a început ascensiunea lui.
O fi asta vreo crimă a comunismului? Nu știu precis, nu sunt în colegiul institutului pomenit la început. Dar pot să vă spun că e mai mult decât o crimă, e un pupincurism jegos. Și ar trebui pedepsit măcar prin editarea unei lise a celor care, cu limba lor catifelată, au instalat atât de puternic orânduirea socialist-comunist-ceaușistă. Și parcă ar trebui să trecem și asta la crime!