“Instantanee din viața animalelor”

Un mare pasionat de natură, Ionel Pop, scria acum câteva decenii o carte sub titlul simplu și explicativ „Instantanee din viața animalelor”. Îmi amintesc un asemenea instantaneu al cărui personaj central era vaca. Un tren personal frânează brusc și staționează apoi zeci de minute undeva în câmpie. Autorul coboară alături de alți pasageri, curios să vadă ce s-a petrecut. Locomotiva lovise o vacă și-i târâse oasele și măruntaiele pe o lungă porțiune a șinelor. Până să extragă ciolanele nefericitului animal dintre biele, șarpele vagoanelor înșirate a dormitat iar pasagerii au fumat nervoși pe marginile taluzului. Scriitorul, mai atent la amănunte decât alți călători, a urmărit comportamentul celeilalte vaci – fuseseră două – care rămăsese în viață. Rumegătoarea păștea liniștită printre mațele suratei ucise. Coada alunga, printr-un gest exersat, cu liniștea cunoscută a rumegătoarelor, muștele, iar ochii căutau blajini firele gustoase de iarbă. Animalul nu arată nici o întristare pentru ceea ce se petrecuse cu surata ei. Este momentul în care scriitorul culege de jos o piatră și o aruncă scârbit și furios spre lighioana patrupedă insensibilă. Vacă! – ar putea concluziona cititorul. Dacă era om nu s-ar mai fi chemat vacă!
Alaltăieri am văzut la televizor imagini din Cairo. Ardea cu flăcări mari clădirea parlamentului egiptean. Am urmărit cu atenție imaginile și pentru că m-am nimerit cândva ca jurnalist în acea clădire. Câțiva trecători s-au oprit să se uite. Alții își vedeau de treburile lor. Turiștii staționați pe trotuare, la o distanță care le asigura protecția, filmau secvențe cu aparate specializate sau cu telefonul mobil. Rar suveniruri cu un asemenea coșmar! Să te pozezi lângă un parlament în flăcări prin geamurile căruia se aruncă probabil oameni, e o amintire de neuitat. S-o pui în perete și să o arăți nepoților.
Acum câteva săptămâni două țigăncușe românce, aflate la cerșit pe o plajă din Italia, s-au încumetat să intre în apă. Să se spele și să se răcorească. Cele două nefericite copile s-au înecat. Salvamarii le-au depus, până la venirea instituțiilor cu halat sau epoleți, pe plajă sub o pătură. De sub pătură ieșeau piciorușele acelor copii înecați. Ei bine, destinul de vacanță al acelei zile n-a suferit un seism. Imagini surprinse de ziariști arată italieni (sau poate nu erau italieni) bronzându-se la câțiva metri distanță de cadavre. Nu puteau să-și strice o zi de vacanță pentru un așa fleac. Ionel Pop nu se afla în preajmă pentru a arunca spre bipedele relaxate o piatră.
În Georgia, la câțiva pași de noi, e în plină erupție un conflict sângeros. Au murit militari și civili. Georgieni, ruși, abhazi – n-are importanță. Oameni. Lumea politică se preface că se interesează de acest eveniment. Președintele României, pozând în lider regional, se mișcă prin zonă. Morții rămân morți, răniții rămân răniți sau eventual mor și ei. Dincolo însă de agitația mai mult sau mai puțin electorală a unor lideri mondiali sau locali, dincolo de declarațiile de la Washington, Paris, Moscova și Berlin, planeta cască. A căscat mai mereu când sub șenile de tanc au fost striviți oameni: la Praga, în Kuweit, în Kosovo, în Afganistan, în Irak. Bătătura planetei este mai mereu mânjită cu resturi umane și niciodată nu este măturată de sânge. Planeta cască. Mari cirezi de vaci pasc liniștite pe meridianele înierbate ale lumii.