Insolite, inedite…(33). ”Goguță”

Democrație. Bergson afirma: „Democrația este compatibilă cu libertatea și cu demnitatea umană, dar ea are un viciu incurabil – lipsa criteriilor de selectare a valorilor…”. PS Sunt de acord.
Nostalgie. În excelentul său volum „Republica absentă. Politică și societate în România postcomunistă”, profesorul Daniel Barbu prezenta într-o manieră mai mult decât sugestivă exact genul de comportament pe care diverse persoane încearcă să-l impună ca normă indiscutabilă în cercetarea istorică de astăzi: „…anticomuniștii de dată recentă și cu denumire de origine necontrolată au aparent toate motivele să considere că descrierii trecutului comunist i se potrivește cel mai bine un ton tragic. În același timp, este aproape neîndoielnic – mai ales pentru tinerele generații – că singurul sentiment pe care se cuvine să-l mai trezească acum totalitarismul este repulsia. Așadar, atitudinea normală față de ceea ce a însemnat totalitarismul comunist s-ar situa astăzi între gravitate și dezgust. Curiozitatea, sistemică și critică, față de actorii comunismului ori interesul pentru comunism ca fenomen de societate constituie o excepție suspectă de la această regulă a normalității postcomuniste”. Din nefericire, deși au trecut mulți ani de la analiza domnului Barbu, istoriografia română rămâne încă tributară politicului și ideologiilor, într-o măsură îngrijorătoare, fapt ce a condus la dispariția „discursului median, de natură să permită analize mai nuanțate”. Și a dus la proliferarea noului dogmatism, structurat pe valorile socotite, astăzi, a fi „corecte politic”: să respectăm perioada comunistă!
Comunism (românesc). După cum remarca Mircea Platon, „atâta timp cât a fost doar o doctrină politică, în România comunismul nu a avut nici un ecou. Impus însă cu forța de către armatele sovietice, comunismul a devenit repede cuantificabil în slujbe, case, privilegii. S-a adaptat metabolismului politic românesc. Ba chiar s-a adaptat atât de bine încât a sfârșit prin a deveni tot o afacere de familie”.
”Goguță”. Nu am subestimat niciodată – în afara acuzațiilor de ”poliție politică”… și ele discutabile – inteligența, inventivitatea fostei Securități și a agenților ei. Cazul ”Goguță” – un diplomat vestic considerat de ai noștri ”prea curios”, e magistral rezolvat. Omul era un viveur, un petrecăreț, iar această slăbiciune i-a ajutat pe securiști să-l expulzeze elegant, fără scandal diplomatic inutil. Cum? L-au cuplat – indirect, discret – cu o frumoasă bucureșteancă. Femeia îl aștepta pe Goguță în apartamentul ei… Dar mai bine citez din amintirile ofițerului responsabil de caz (publicate în excelenta revistă ”Vitralii” a foștilor securiști, azi pensionari): ”La ora 13, cu sticla de coniac scump, frumos împachetată la subsuoară, «Goguță» suna la ușă, bucuros pentru plăcerile care îl așteptau în acea după-amiază. I s-a deschis imediat și noi – de la filaj – puteam doar să ne imaginăm cele ce se petreceau dincolo de ușa din stejar masiv. Numai că după vreo jumătate de oră, «soțul» încornorat (un sportiv de frunte, un munte de om, de la clubul Dinamo) se întoarce «pe neașteptate» acasă. De abia întorsese cheia în ușă, că femeia strigă: «Aoleu, soțul! Ăsta ne omoară pe amândoi!» și sare jos din pat. «Goguță» s-a ridicat și el, în toată splendoarea goliciunii sale, și, nici una, nici două, sare tot el la bătaie. Un pumn bine țintit îi umflă ochiul stâng și-l doboară pe podea. De acolo striga, disperat: «Sunt diplomat, sunt diplomat!» «Ce diplomat ești tu, mă nenorocitule?! Asta-i diplomație sau curvăsărie? Vii aici să spargi casele oamenilor? La Miliție cu tine și ne lămurim acolo!» Bref: «Goguță» a dat telefonul la care avea dreptul și după doar 20 de minute, la Secția 1 Miliție s-a prezentat însuși ambasadorul. A întredeschis doar ușa, a aruncat o privire la «Goguță» și a spus: «Da, este omul meu. Vă prezint scuze. Vă rog să îi dați voie să se îmbrace și să plece acasă. Vă asigur că mâine dimineață va părăsi definitiv țara dumneavoastră.” PS Final: pe aeroportul Băneasa – știindu-se filat până la capăt – „Goguță” (un profesionist al spionajului) a rostit, cu ochii spre cupola aeroportului: „Domnilor agenți! Domnilor agenți! Vă felicit pentru modul în care ați lucrat!” Apoi, și-a luat zborul…
Istorie (adevărată). ”Promonarhiștii și antimonarhiștii, proantonescienii și antiantonescienii, promaniștii și antimaniștii, procomuniștii și anticomuniștii, proholocaustologii și antiholocaustologii etc., ei nu reprezintă curente istoriografice de viitor. Cred că nu reprezintă altceva decât reflexe jalnice ale unor dispute politice sau reexaminări politice, în funcție de conjunctură, din partea unor formatori de opinie, care nu au nimic în comun cu cercetarea istorică, dar care sunt foarte voluntari față de avantajele materiale de care beneficiază din plin. Sper să se coaguleze și la noi, cu timpul, o școală de gândire istoriografică, o școală critică, cu rol de a curăța toată zgura moștenită de la politicianismul guraliv, certăreț și mai deloc productiv al diverselor epoci istorice. Sunt conștient că unii istorici, și poate că dintre cei mai valoroși, au greșit, dar nu prin producția lor istoriografică, ci prin faptul că nu au rezistat tentației de a se implica în politică.” (Cristian Troncotă)
Compensație. De ce au negrii penisul așa de mare? E scuza Domnului că le-a pus păr pubian pe creștet.
Gratis. De ce au evreii nasul mare? Pentru că aerul e (încă) pe gratis.
Mărimi. Doi prieteni, un alb și un negru, stăteau pe malul apei, la pescuit. Amândurora le atârnă mădularul în apă. – Vai, ce rece-i apa…, spune albul. – Și ce nisipos e fundul, completează negrul.