Insolite, inedite… (32). Dezvăluiri (!?)

Bodiul (Ivan). După apariția la București, în 1964, a volumului lui Karl Marx , „Însemnări despre români”, în care se afirma că Basarabia fusese ocupată prin furt, nu prin cucerire, Ivan Bodiul, prim-secretar al PC al R.S.S. Moldovenești, acuza România de „minciuni și denaturări despre Moldova“; în 1967 ”Sovețskaia Moldavia” susținea că: „Este necesar să spunem că tăcerea și pasivitatea noastră sânt folosite de către falsificatorii burghezi ai istoriei care, în publicațiile lor, în mod conștient […] suprimă faptele și evenimentele care au caracterizat aspirațiile străvechi ale poporului moldovean pentru unirea cu Rusia și statul rus“.Femeia.Când o-ncerci la vreun păcat /Sigur că te ceartă, /Când renunți la încercat /Sigur nu te iartă. Dezvăluiri. ”Evenimentele de la Târgu Mureș din martie 1990 au fost parte a unui complex de acțiuni începute cu câțiva ani mai devreme, acțiuni a căror finalitate trebuia să fie dezmembrarea României, fiecare dintre vecinii noștri încercând să își atribuie o halcă din teritoriu. Rolul principal, rolul de concepție în această acțiune îl aveau Uniunea Sovietică și Republica Federală Germania. Pentru Ungaria, ele au rezervat un rol executiv, secundar: propagandă violentă și forțe combatante în teren (inclusiv ”victima” Tokeș). Un detaliu semnificativ: Cine au fost primele personalități internaționale care au vizitat România atunci când încă nici nu se stinsese fumul distrugerilor și morții din decembrie abia fuseseră îngropați? Miniștrii de Externe ai URSS și, respectiv, RFG. Ca adevărați inspectori, Eduard Șevardnadze și Hans-Dietrich Genscher au sosit în ianuarie 1990 pentru a lua pulsul la încheierea unei etape, pentru a stabili pașii care trebuiau făcuți în etapa următoare. a) Transilvania a fost arma cu care liderii sovietici au lovit în noi, ori de câte ori, în istorie: sentimentele pro-România luau avânt în Republica Moldova, iar liderii români tindeau să le încurajeze. Basarabia și Ardealul au stat parcă pe un balansoar, au fost parcă așezate în cele două talgere ale unei balanțe, unul coborând atunci când celălalt urca. Partea proastă este aceea că liderii ruși par să continue și azi (în 2019 – n.a.) această linie comportamentală, iar unii dintre conducătorii noștri nu înțeleg nici azi acest joc simplu.” (Filip Teodorescu, interviu în revista ”Vitralii”). Unguri. ” Liderii unguri au jucat cu măiestrie rolul pribeagului năpăstuit care caută un protector, care caută un stăpân pe care să-l servească și de la care să obțină sprijin pentru satisfacerea nevoilor sale vitale. În acest scop, așa cum ați arătat deja, vecinii noștri unguri au trecut de la a fi adepți ai revoluției comuniste mondiale, precum Béla Kun, la fasciști precum Horthy, care imitându-l pe Hitler, erau în căutare de „Lebensraum”, au devenit din nou comuniști, sub Mátyás Rákosi, apoi anticomuniști în 1956, iarăși comuniști sub János Kádár, din nou anticomuniști după 1989… Cât despre stăpâni, pendularea s-a făcut îndeosebi între Rusia Sovietică, apoi cu Germania fascistă, apoi URSS, apoi RFG…” (Filip Teodorescu, interviu în revista ”Vitralii”). Opincă. „(…) Șeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat și foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească, roșu-verde-alb. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dându-și capela pe ceafă și scărpinându-se după ureche și-a zis: “Să dau jos steagul unguresc și să pun fanionul de la companie?… Asta ar ști și madama de la popota domnilor ofițeri s-o facă…”. Dar am să chibzuiesc în așa fel ca să rămână de pomină și să fie și talpa României răzbunată…”. Zis și făcut. Chemând pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei și au coborât steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului și, luând apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs și a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsându-i nojițele s-atârne-n vânt. Și așa a fâlfâit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui… (…). “Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vânătorul mic și îndesat, încordându-se și făcând cu capul un gest despre cheiul Dunării. – Cum îl cheamă? – Don sergent Iordan. – Dar tu știi cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc? – Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineață și tot dânsul a și executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea și tot în cer se uită ca să îndemne și pe alții…Mă-ntorc puțin spre stânga și nu departe zăresc un sergent și un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustrația magistrală a unui moment istoric.”. Culeșer. ”Când Nică se opune trimiterii sale la Socola, Smaranda schimbă pedagogia: „Să nu mă faci, ia acuș, să iau culeșerul din ocniță și să te dezmierd cât ești de mare!”, abătând eufemistic zgrunțuroasa noimă a expresiei „a trage o bătaie” și domesticind-o chiar, prin substituire cu pașnicul verb „a dezmierda”, rămas totuși în dură opoziție cu contondentul culeșer. La lectura „Amintirilor…”, dascălii vor fi făcut o lămuritoare zăbavă în dreptul ăstei voroave, derivate cu un sufix nume de instrument din coleașă, pentru ca învățăceii să pătrundă logica întâmplării. Creangă: „Noi scoteam mâțele de prin ocnițe și cotruțe și le flocăiam, și le șmotream dinaintea lui, de le mergea colbul.” Coleașa (sârbescul kuliješ, bulgărescul kulijaša), acel soi de terci făcut din făină de grâu fiartă sau prăjită în unt sau în untură, trebuia mestecat cu ceva, cu un mestecău, făcăleț, meleșteu sau culeșer numai bun de convins copiii din vremea lui Creangă să apuce drumul școlii. Zice Sadoveanu: ”Curăță bine și meleșteul, Culai; văd că prinde a se înfiera apa în ceaun.” (C. Voinescu).