Insolite, inedite… (31). Restituiri bucovinene (3)

Basme. – Care este diferența dintre o poveste americană și una sovietică? – Povestea americană începe cu „A fost odată…”, pe când cea sovietică începe cu „Va veni vremea când și noi…”
Biserică. ”Biserica din parohia Bucșoaia, clădită din lemn în parohia Câmpulungul-Moldovenesc (Capu-Satului), în anul 1751, a fost dăruită de parohienii din Câmpulung enoriașilor din Frasin, filiala parohiei Bucșoaia, și numai prin o întâmplare, în parte hazlie, a ajuns în Bucșoaia. De această întâmplare am auzit din gura mai multor parohieni din Bucșoaia-Frasin următoarea legendă: «Această biserică a fost dăruită în anul 1854 de parohienii din Câmpulung (Capu-Satului) enoriașilor din Frasin. Biserica avea să fie transportată deci în comuna Frasin. Enoriașii din Frasin au rugat pe cei din Bucșoaia ca să le deie ajutor cu trăsuri pentru transportarea bisericei de la Câmpulung la Frasin. S-a format o tabără de trăsuri care a ridicat lemnul împreună cu alte obiecte ce se țineau de biserică și trăsurile au pornit spre Frasin, ca să se așeze această biserică pe locul unde-i astăzi clădită casa lui I. Gavrilovici, lângă șoseaua națională. Enoriașii din Bucșoaia, mai șmecheri, s-au pus la întoarcere din Câmpulung în fruntea taberei. Pe drum s-au mai cinstit după obiceiul pământului și poate zăpăciți șl de băutură, și de întunericul nopții, ajunși în comuna Frasin, s-au mai oprit la cărșmuța de lângă locul hotărât pentru așezarea bisericii. În cărșmuță intrase mai cu seamă cei din Frasin, care erau cu căruțele. Încercările celor ce rămăseseră pe lângă trăsurile care erau din Bucșoaia de a-i scoate pe ceilalți cărăuși din cărșmuță au fost zadarnice, pentru că rachiul era și mult, și bun, din care pricină se turtiseră de-a binele. Văzând cei din Bucșoaia că nu-i pot scoate pe ceilalți cărăuși din cărșmuță, au pornit cu toate trăsurile înainte și trecând peste râulețul Suha, au ajuns pe teritoriul comunei Bucșoaia. Când s-au dezmeticit cei din Frasin, era prea târziu. Această zăpăceală era pusă la cale de dinainte de cărăușii din Bucșoaia, se zice că cu înțelegerea preotului de atunci Mihail Muntean. Ce era acuma de făcut? Superstițioși cum sunt creștinii noștri țărani, ținând cărăușii sfat și auzind din moși strămoși că precum mortul nu se întoarce de la groapă, așa și biserica nu se poate întoarce înapoi la Frasin, pentru că ar aduce nenorocire mare pe sat. De voie, de nevoie, enoriașii din Frasin au consimțit ca biserica să fie așezată în Bucșoaia.» Așa au ajuns enoriașii din Bucșoaia la o biserică după vorba «nu cui îi menit, ci cui îi dat». Dar s-a ivit acuma altă piedică. Bucșoienii n-aveau un loc hotărât pentru așezarea bisericii, pentru că nu erau pregătiți. Parohul de atunci, Mihail Muntean, care în sufletul său era mulțămit de această întâmplare cu biserica, locuia pe dâmb, alăturea de cârșma Fondului Bisericesc, în casa în care locuiește astăzi gospodarul Gheorghe Chicheriță cu soacra sa Ana Rusu. Peste drum era proprietatea lui Niculai Ungurean. Parohului i-ar fi convenit de minune să așeze biserica pe o bucată de loc din apropierea sa, situată lângă drumul mare. De aceea s-a dus parohul, însoțit de mai mulți gospodari din Bucșoaia, la Niculai Ungurean și l-au rugat să dăruiască câteva prăjini din grădina sa pentru așezarea bisericii. Numitul Niculai Ungurean era pe vremea ceea un gospodar bine înstărit, dar fără frica lui Dumnezeu, om ursuz, nătâng, cu puțină credință. La rugămintele parohului și ale celorlalți gospodari, Niculai Ungurean a răspuns, poate fără să-și dea sama: «Mai bine m-oi spânzura, decât să dau loc pentru biserică». La aceste vorbe nesocotite, parohul să-i fi răspuns: «Să ți se împlinească dorința». Nu mult după această întâmplare, Niculai Ungurean s-a spânzurat în pădurea din apropiere.” (Pr. Pavel Goraș)
Bir (cu fugiții). Pentru a scăpa de taxele sufocante puse de cei care “luau două piei de pe oaie”, moldovenii “dădeau bir cu fugiții în Baltă”. Turcii stăpâneau Balta Brateșului – din Dobrogea, un mic „rai” pentru evazioniștii fiscali ai vremii ! – dar controlau și „bălțile multe, mai mici”, fugarii erau astfel „scăpați de pedeapsa legii”. Această „categorie fiscală” înflorește an după an. Iar tot mai mulți români „dau și azi bir cu fugiții” – inclusiv peste „Balta cea Mare” (Oceanul Atlantic): în doar primele 7 luni ale lui 2012, 5.800 de medici au depus cereri de plecare din țară, de 4 ori mai mulți decât în întreg anul 2009!
Înjurătură. Cea mai tandră, amicală ”înjurătură” tipic bucovineană – că, de fapt, nici nu-i o înjurătură, este: ”du-te-n moaș-ta pe ghiață!”. N-am izbutit încă să aflu, – deși mă strădui de multișor – ca un etimolog amator ce sunt, geneza, sensul ei: în Pârteștii (de lângă Cacica, Solca) bunicilor mei, moș/moșică erau sinonime pentru ”bunic/bunică”… Dar nu exclud, în numita pseudo-înjurătură, nici referința la moașă, femeia ce asistă, ajută la nașterea de prunci! Ok… dar de ce ”pe ghiață”!? Că nici bunica/moșica… nici moașa în sine nu aveau patine, patinoar… Glumeam… Dacă mă poate ajuta cineva, fără șagă… îi zic mulțam! Reamintesc – în context, deși am mai scris despre asta – interpretarea dată de conul Al. Paleologu înjurăturii noastre tradiționale, cea cu trimiterea la origini… în uterul matern. Subtilul cărturar avansa ideea – absolut seducătoare, eseistic, dar îndoielnică, practic, pentru mine – că acea trimitere era, de fapt, o invitație corectă, generoasă, o șansă oferită celui înjurat: aceea de a renaște mai bun, mai corect, mai curat… Iată cât ne pot spune (și) înjurăturile noastre…