Insolite, inedite… (28). Parisul… americanilor

Maria(regina). ”Păstrez o amintire minunată a zilelor petrecute în urmă cu cinci-șase toamne pe malul Mării Negre, în castelul de la Balcic al reginei. În acest sat românesc, aproape de granița cu Bulgaria, în care mai poți vedea câteva minarete, grădina englezească a reginei Maria coboară până la mare. Sub soarele torid, semințele aduse de la Sutton au izbucnit în jerbe calculate să înflorească în fiecare anotimp. Această feerie de culori britanice în mijlocul deșertului era, într-adevăr, un spectacol! (…) Văd și acum silueta înaltă, violetă, a reginei Maria, oprită la capătul unei alei… Nici o regină din Europa nu are această ținută, această majestate simplă a gestului: în picioare, când întinde mâna pentru a fi sărutată; când dă un ordin aghiotantului; când se retrage cu un surâs. Mii de femei au încercat, zadarnic, s-o imite. Recunoști la ea o strălucire nordică pentru care apropiații au numit-o Frosty morning… A fost Venus și zâna Morgana; rămâne încă superbă, cu tenul de un roz delicat și mușchi de oțel. Călare, regina Maria îi întrecea pe toți ofițerii Regimentului 4 roșiori, regimentul ei, iar după o noapte de bal o vedeai dimineața cu un coș de fructe în față, singurul ei mic dejun, surâzătoare, proaspătă, gata s-o ia de la capăt…” (Paul Morand)
Ocazie.”Pentru câțiva, războiul (primul – n.a.) a însemnat o mare ocazie favorabilă. Printre aceștia, importanți au fost fabricantul de mașini Louis Renault și cel care avea să-i devină rival, industriașul André Citroën. (…) Conform unui cunoscut, Renault era „unul dintre cei mai bădărani oameni pe care i-am cunoscut”. Citroën, pe de altă parte, era un tip atractiv și sociabil, care participa la viața de noapte a Parisului și era interesat de bunăstarea muncitorilor săi.” (”Parisul anilor nebuni”, editura Corint, 2018, de Mary McAuliffe)
Americani.”Veneau americanii! Ei veniseră în ajutorul aliaților în 1917 și în 1918, iar numărul lor copleșitor ajutase la încheierea conflictului. Acum demobilizați, soldații americani se întorceau acasă și mulți erau hotărâți să treacă înainte prin Paris. Cum auziseră povești despre luminile strălucitoare ale Parisului, ei au fost urmați în curând de surori, veri și mătuși. Relativ puțini americani vizitaseră Franța înainte de război. Conform unei statistici, doar vreo 15.000 de americani vizitau anual această țară în perioada antebelică. Număr deloc important, ținând seama de faptul că în 1925 cifra se ridica la 400.000 pe an. Deprecierea francului făcuse din Paris o destinație accesibilă, deși de lux, atrăgătoare atât pentru cei cu buzunare modeste, cât și pentru cei mai avuți.” (”Parisul anilor nebuni”, editura Corint, 2018, de Mary McAuliffe)
Style.”Helena Rubinstein nu punea mare preț pe timpul liber, care nu-i aducea nici o bucurie. După armistițiu, această bogată poloneză a părăsit America, unde își petrecuse războiul orchestrând strălucit uriașa expansiune a imperiului ei de produse cosmetice, și s-a întors în Europa. S-a stabilit la Londra și Paris și a continuat să atingă noi culmi ale succesului, găsind modalități din ce în ce mai inovatoare și mai irezistibile de a vinde magie la borcănel unor femei dornice să creadă în miracole. Încă unul plictisit de distracțiile din timpul liber era Eugène Schueller, fondatorul L’Oréal. Chimist strălucit și om de afaceri în aceeași măsură, Schueller reușise să scape de sărăcie până să înceapă războiului, transformând descoperirea unei vopsele de păr nepericuloase și cu aspect natural într-o afacere de succes. În urma acestei reușite s-a căsătorit, iar când a venit războiul s-a înrolat, lăsându-și afacerea în mâinile capabile ale soției sale. Întors nevătămat din război, unde se acoperise cu onoruri, a descoperit, mulțumit, că afacerea sa înflorea. (…) L’Oréal a continuat să crească, ajutat mai ales de noua modă a coafurilor pentru femei – păr scurt, tăiat drept – care începuse să apară în timpul războiului și pe care Coco Chanel și staruri de film precum Clara Bow și Louise Brooks o popularizaseră. În loc să provoace o scădere a cererii pentru vopsea de păr, cum se temuse inițial Schueller, noul stil a dus la creșterea cererii, pentru că necesita tundere și vopsire frecvente. Văzând o nouă nișă, Schueller a produs un decolorant de păr, L’Oréal Blanc, care a dus la apariția unei noi mode: părul blond platinat, ce va domina zeci de ani.” (”Parisul anilor nebuni”, editura Corint, 2018, de Mary McAuliffe)
Inspirație.”Hemingway frecventa Dingo și alte cafenele din Montparnasse, dar locul unde se ducea de obicei să scrie era «Closerie des lilas», chiar în josul străzii pe care se afla apartamentul lui. Avea nevoie de liniște (…). În pofida numelui, Closerie nu a avut niciodată liliac (acesta aparținuse unui local rival care nu mai exista de mult), dar terasa era liniștită. Acolo, Hemingway «sta așezat într-un colț, cu lumina de după-amiază bătându-i peste umăr, și scria în caietul său». După o perioadă lungă în care îi lipsise inspirația, se apucase din nou de scris – opt povestiri primăvara aceea (1924), toate bune.” (”Parisul anilor nebuni”, editura Corint, 2018, de Mary McAuliffe)
Premieră.”Josephine Baker a căzut asupra Parisului ca o bombă. Nu numai că era superbă, dar și-a făcut și o intrare electrizantă – goală, practic, și purtată pe umeri de un dansator negru, musculos, pe nume Joe Alex. Toată lumea care a văzut «La Revue nègre» în acea noapte la Théâtre des Champs Elysées își amintea de ea. Parcă puteau s-o uite? Baker fusese fabuloasă – absolut, cu desăvârșire fabuloasă – iar vestea s-a răspândit ca focul. Dar cea mai neprețuită amintire a ei din acea noapte de neuitat a premierei spectacolului la Paris a fost foarte diferită de cea pe care publicul, vrăjit, o luase cu sine: ce-și va aminti Josephine Baker va fi că, pentru prima dată în viața ei, a fost invitată să mănânce cu albii!” (”Parisul anilor nebuni”, editura Corint, 2018, de Mary McAuliffe)