Insolite, inedite… (26). La Belle Epoque

Paris.”Parisul anilor nebuni” (editura Corint, 2018), de Mary McAuliffe, este o fascinantă cronică a Parisului de după Marele Război, pe atunci fără îndoială capitala mondială a artei, a modei, a frumuseții sub toate formele. Am selectat câteva fragmente în centrul cărora stau nume importante ale vremii și un fel de a trăi până atunci nemaiîntâlnit. Bun venit în paradisul cocktailurilor, al descătușării modei și artei, bun venit în Montparnasse!Americanii le-au zis „roaring”, adică „fermecători”, „zgomotoși”. În Europa li s-a spus „les Années folles”, „anii nebuni”. Oricum i-ai numi, trăsătura lor distinctivă e descătușarea energiei vitale, celebrarea spumoasă a triumfului vieții, la capătul epuizantei și – înainte de a se petrece – inimaginabilei hecatombe reprezentate de Primul Război Mondial. În anii 1920, căci ei sunt desemnați ca „les Années folles”, sufletul viu al acestei societăți „decadente”, însetată de viață, l-a reprezentat Parisul. La 11 dimineața, pe 11 noiembrie 1918, Marie Curie lucra ca de obicei în laboratorul ei, când la Paris au început să răsune tunurile. Nu germane, ci franceze. Tunuri care, pentru prima dată în patru ani, nu trăgeau cu ostilitate. Era un moment extraordinar, care marca intrarea în vigoare a armistițiului și faptul că războiul, acel coșmar nesfârșit plin de măceluri și atrocități, se terminase cu adevărat.”. Codreanu (Mihai). ”Vara lui 1900, sonetistul ieșean a petrecut-o la Paris. Locuia într-o cameră minusculă, într-o clădire unde altădată fuseseră grajduri, la capătul liniei de tramvai. Se trezea dimineața, bea două pahare de apă, își îmbrăca singurul costum pe care-l avea, se pieptăna în ciobul de oglindă prins cu sfoară de ușă și ieșea prin oraș. Se plimba toată dimineața și fuma. La prânz, mânca singur la o tavernă de lângă Moulin Rouge, apoi se așeza într-un parc și citea.(…) Primul lucru pe care l-a făcut când a ajuns a doua oară la Paris a fost să se oprească la bordel. Jumătate de bani i-a lăsat aici pentru o negresă rubicondă căreia, într-un exces de entuziasm, i-a citit prima parte a traducerii sale din Cyrano de Bergerac – și chiar dacă româna nu părea s-o impresioneze prea mult, el a fost încântat: era prima dată când citea cu voce tare versiunea sa.” (Dan Coman). Suverană. ”Această suverană (Regina Maria – n.a.) are eleganța unei europene și vitalitatea unei americance. Ceea ce s-a văzut în timpul călătoriei sale în Statele Unite. Povestirile din această călătorie sunt un izvor de veselie: „… La Cleveland, într-o seară, când am vrut să mă culc, am văzut, imaginați-vă, că lenjeria de pat era tricoloră; saltele în culorile României! Dimineața, mi-au spus: «Puteți să le luați cu dumneavoastră…»” „… La Seattle, m-au rugat să inaugurez un muzeu; le-am spus că nu prea am timp. «Dar nu durează mult, mi-au răspuns. Majestatea Voastră îl poate vizita din mașină!» Zis și făcut: mașina a intrat într-o sală imensă, deocamdată goală, și a traversat-o fără să se oprească.” „… La Detroit, o firmă celebră mi-a dăruit un automobil blindat, rezistent la gloanțe. Abia intrasem în uzină, când au răsunat împușcături: pentru a-mi dovedi calitatea mărfii lor, inginerii americani împroșcau mașina cu gloanțe… Trăgeau și în șofer, în ciuda țipetelor mele. – Poate executau un gangster!? – Nici vorbă. Șoferul era și el… blindat!” (Paul Morand). Coco. ”Coco Chanel a trebuit să îndure constrângerile războiului, la fel cum s-a întâmplat și cu alți couturiers din Paris, care s-au văzut nevoiți să-și reducă activitatea sau chiar să-și închidă complet afacerea pe perioada conflictului. Chanel a rămas un timp la Deauville, unde a lucrat cu jerseu, un material disponibil la scară largă și folosit, de obicei, pentru lenjerie intimă. Folosind acest material, ea a continuat să creeze veșminte confortabile, cu o linie simplă și elegantă, inspirate în mare parte din îmbrăcămintea pentru bărbați. Vilegiaturiștii din Deauville, complet rupți de Paris din cauza avansării germanilor, au fost încântați să-și suplimenteze garderoba cu modele Chanel, care erau atât practice, cât și atrăgătoare. Nu a trecut mult și Chanel – care deja câștiga îndeajuns cât să nu mai aibă nevoie de sprijinul financiar al iubitului ei, Boy Capel, sau al oricui altcuiva – s-a mutat la Biarritz, unde și-a deschis prima maison de couture și s-a instalat într-o vilă pe care a cumpărat-o, cu banii jos, la sfârșitul războiului. Abandonând linia taliei, cum a făcut-o ea, și scurtând fustele ca să ofere mai multă libertate de mișcare (precum și o șocantă vedere la gleznă), modelele Chanel au eliberat femeia într-un moment când accentuarea emancipării sociale și constrângerile războiului cereau exact lucrurile pe care le oferea ea. „O lume era pe sfârșite”, îi spunea ea mai târziu lui Paul Morand, „una nouă era pe cale să se nască. Eram la locul potrivit; s-a ivit o șansă și am profitat.” (”Parisul anilor nebuni” (Editura Corint, 2018), de Mary McAuliffe). Voluntari. Din ”Jurnalul” lui Leca Morariu – august 1914 – imediat după intrarea Austriei ( inclusiv a Bucovinei) în război: „12 românași voluntari ni se prezintă în cancelarie, la recrutare! Unul dintr-înșii, un mucoșel fără tuleie, din Bucșoaia Frasinului, de nici 16 ani! – Și ce vreți voi, bre? Vă ustură pielea? – Ba vrem să ne cătănim – dacă-i bătaie! – Bine-bine, dar asta nu-i bătaie ca cea de la voi din sat! – Apu-amu, ce să zic: cum a fi, a fi, dom ofițir!…”. P.S. Habar n-am de ce am selectat acest pasaj!