„Înmulțiți talanții primiți de la Dumnezeu prin lucrare cinstită și nu-i ascundeți în ștergar!” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a XVI-a după Rusalii

Parabola talanților este relatată atât de Sfântul Evanghelist Matei (25, 14-30), cât și de Sfântul Evanghelist Luca (19, 12-27), și urmează Parabolei celor zece fecioare (Matei 25, 1-13); Sfântul Evanghelist Luca o redă puțin diferit. Ascultând parabola, coerența și claritatea expunerii ei nu mai lasă loc unor alte interpretări.
Iată textul în versiunea mateiană: „Zis-a Domnul pilda aceasta: un om oarecare, plecând departe, și-a chemat slugile și le-a dat pe mână avuția sa. Unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui și a plecat. Îndată mergând, cel ce luase cinci talanți a lucrat cu ei și a câștigat alți cinci talanți. De asemenea și cel cu doi a câștigat alți doi. Iar cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ și a ascuns argintul stăpânului său. După multă vreme a venit și stăpânul acelor slugi și a făcut socoteala cu ele. Și apropiindu-se cel care luase cinci talanți, a adus alți cinci talanți, zicând: Doamne, cinci talanți mi-ai dat, iată alți cinci talanți am câștigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se și cel cu doi talanți, a zis: Doamne, doi talanți mi-ai dat, iată alți doi talanți am câștigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se apoi și cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am știut că ești om aspru, care seceri unde n-ai semănat și aduni de unde n-ai împrăștiat, și temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău. Și răspunzând, stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană și leneșă, știai că secer de unde n-am semănat și adun de unde n-am împrăștiat? Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, și eu, venind, aș fi luat ce este al meu cu dobândă. Luați deci de la el talantul și dați-l celui ce are zece talanți. Căci tot celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce n-are și ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnică aruncați-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților.” (Matei 25, 14-30).
Parabola atrage atenția asupra momentului neștiut al Parusiei: „Drept aceea, privegheați, că nu știți ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului.” (Matei 25, 13). Sfântul Evanghelist Matei scoate în evidență dimensiunea hristologică a parabolei, prin repetatul verset: „Intră întru bucuria Domnului tău.” (Matei 25, 21 și 23), adresat slujitorilor care și-au împlinit fără întârziere ascultarea: „Îndată, mergând” (Matei 25, 16), dar și prin porunca de a arunca pe sluga trândavă „întru întunericul cel mai din afară” (Matei 25, 30), întrucât – spune Sfântul Evanghelist Ioan – „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.” (Ioan 5, 22).
În ambele expresii se subînțelege că cel care vorbește nu este un om oarecare, „un negustor pământesc”, ci este Însuși Hristosul Parusiei. El este Omul de neam mare, „care seceră unde n-a semănat și adună de unde n-a împrăștiat” (cf. Matei 25, 24).
Cei doi slujitori care au adus câștig sunt răsplătiți prin responsabilități sporite, pentru că sunt puși să aibă „stăpânire peste zece cetăți”, respectiv „stăpânire peste cinci cetăți” (Luca 19, 17 și 19).
Însă nu tot așa s-a întâmplat cu cel de-al treilea, care a adus stăpânului scuze neconvingătoare, pretextând că – dintr-un exces de prudență – nu a dat nicio întrebuințare talantului care i-a fost încredințat, temându-se ca nu cumva să eșueze afacerea și să-și atragă asupra sa mânia stăpânului, care și-ar fi văzut astfel talantul irosit: „Doamne, te-am știut că ești om aspru, care seceri unde n-ai semănat și aduni de unde n-ai împrăștiat, și temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău.” (Matei 25, 24 și 25).
Mai mult, Sfântul Evanghelist Luca spune că cel de-al treilea slujitor nu și-a luat nici cea mai elementară măsură de siguranță, învelind mina, sau talantul, după obiceiul oriental, într-un ștergar: „Doamne, iată mina ta, pe care am păstrat-o într-un ștergar; că mă temeam de tine, pentru că ești om aspru: iei ce nu ai pus și seceri ce n-ai semănat.” (Luca 19, 20 și 21). Probabil că neglijența sa, împreună cu trândăvia, a atras atenția stăpânului, care l-a pedepsit neîntârziat.
Începutul acestei judecăți poate fi distins în porunca: „Luați de la el mina/talantul și da-ți-o/l celui ce are zece mine/talanți” (Luca 19, 24; Matei 25, 28), fiind confirmată de comentariul final: „Oricui are i se va da, iar de la cel ce nu are și ceea ce are i se va lua.” (Luca 19, 26) sau „Tot celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce n-are și ce are i se va lua.” (Matei 25, 29).
Este nedrept să i se dea tot celui care are, iar celui sărac să i se ia și ceea ce mai are. De altfel, ascultătorii și-au exprimat deschis nemulțumirea față de o astfel de hotărâre: „Doamne, acela are zece mine.” (Luca 19, 25).
Atunci, care ar trebui să fie înțelesul pe care-l vizează parabola? Desigur, parabola îi viza pe cărturari, deoarece lor li s-a încredințat mult. Și, asemenea slugilor din parabolă, ei vor trebui să dea răspuns de felul în care au folosit ceea ce le-a fost încredințat; vor fi răsplătiți dacă și-au înmulțit talanții potrivit voii lui Dumnezeu. Și vor fi osândiți, întocmai slujitorului viclean, dacă au făcut ineficientă lucrarea cuvântului divin prin lipsa de grijă față de ei înșiși și de poporul pe care au avut îndatorirea să-l călăuzească, adică prin nepăsare față de darul lui Dumnezeu, față de suflet și puterile lui, care nu este altul decât chipul lui Dumnezeu din om.
Parabola vrea, pe de o parte, să trezească dorul după Dumnezeu în conștiința unui popor înșelat de liderii lui spirituali, iar pe de alta, vrea să-i facă să înțeleagă importanța momentului sfârșitului, care va veni într-un mod tot atât de neașteptat precum furul din noapte, precum mirele care vine la miezul nopții, precum stăpânul casei care se întoarce târziu, precum dregătorul care revine din îndepărtata sa călătorie.
Așadar, locul și slujirea noastră Dincolo vor depinde de credincioșia și slujirea noastră aici, pe pământ, dar și de felul în care am gestionat talanții primiți de la Dumnezeu. Fiecare credincios are posibilitatea, timpul și mijloacele necesare pentru a trăi pentru Hristos, în multe feluri. Însă, cel ce a fost credincios în slujirea lui Dumnezeu aici pe pământ va fi răsplătit din belșug în Împărăția lui Dumnezeu, unde i se vor da demnități mult mai mari, în acel „cer nou și pământ nou”. Pe când cei care au fost căldicei în credință vor primi pe măsura credinței lor. Să nu fie!