Înjurătura la români

Pe miriștea unui deal transilvan a fost inscripționat „să se vadă din avion” textul „muie PSD”, prezentat de televiziuni cu titlul „Mesaj critic la adresa principalului partid de guvernământ din România”. Oricum ai lua-o, nici mesaj, și nici critic n-are cum fi. Pare mai degrabă un soi de înjurătură născută cândva în tribunele stadionului de lângă Podul Grand, și, apoi, entuziast preluată și utilizată de galeria dinamovistă. Iat-o acum răsfățată și-n politică! Interesant este cum a fost primit „evenimentul”: în societatea noastră net fracturată antagonic, unii îl aplaudă fără rezerve, alții îl huiduie la fel de hotărât. Tema „înjurătura la români” s-ar cuveni însă discutată dincolo de simpatiile și patimile politice; încerc o scurtă incursiune, cu precizarea că aș fi reacționat la fel, fără „ira et studio”, și dacă pe dealul de lângă rafinatul și elevatul Cluj s-ar fi scris „muie PNL”, „muie Trump” ș.a.m.d., fiindcă nu politicul interesează aici, ci statutul înjurăturii în viața românului. După cum consideră cunoscătorii, publicul educat poate sancționa înjurătura, dar la nivelul subconștientului o va credita instinctiv ca aducătoare „de puncte bonus la capitole precum sinceritate și pasiune”. Altfel spus, chiar dacă respingi cu convingere imprecația vulgară, ceva-ceva primești, rămâne, și, făr-de voie, reții. Concesivii consideră că înjurătura ar avea chiar drept de existență certificată „la lumina zilei”. Dl. Eugen Popa, președintele Asociației Române de Hipnoză” (?) aduce câteva motivări: 1 – înjurătura te face mai puternic și ajută la descărcarea nervoasă; 2 – contribuie la reducerea durerii fizice sau emoționale; 3 – este binevenită în momentele în care monotonia ne copleșește viața; 4 – ca să fii convingător, trebuie să devii persuaziv-pasional, altfel, ți se reduce puterea de convingere; 5 – „înjurăturile sociale (? – n.n.) ne ajută să ne facem prieteni” – (din păcate, acest al cincilea temei rămâne, cel puțin pentru mine, mai greu descifrabil). Și cum nu-i om să nu fi scris o poezie, mă tem că nu-i de găsit nici un cetățean al planetei care să nu fi scăpat vreodată o biată înjurătură – fie doar când și-a lovit genunchiul de colțul patului. Spun sincer că m-au deranjat prea puțin sudălmile debitate în teren de tenismena Buzărnescu și chiar cred că au ajutat-o să câștige meciul cu Bertrans. Se înjura pe sine, ori înjura „in abstracto”, benign, nu era strop de răutate și de vulgaritate acolo, ci o auto-flagelare menită să zgândăre ambițiile și nervii… De altfel, savanți de la Universitatea britanică Keele susțin că „motivația este complexă și nu-i vorba despre un comportament necivilizat”, numai că, observă R. Stephens, „cu cât cineva înjură mai des, cu atât acest limbaj devine mai puțin eficace”, iar cheia ar constitui-o moderația, bună-n grad oriunde și oricând. Reputatul psihiatru Sorin Vieru (vezi „Dilema”) sesizează și o deteriorare în timp a statutului înjurăturii: „Nu mai este ceea ce a fost. Ca orice act verbal, tinde să acumuleze funcții divergente, care abat de la destinația inițială. Forța ei de atac s-a alimentat probabil din magie, șamanism, invocarea puterilor misterioase. Blestemul, ca de altfel și binecuvântarea, erau lucruri serioase, cu ele nu se glumea”. De partea cealaltă, Biserica afurisește înjurătura, care „în România a devenit o instituție a chefului de a ne bate joc de libertatea pe care ne-a dat-o Dumnezeu” (din ziarul „Lumina”). Respectate fețe bisericești consideră chiar că am avea de a face cu „crima crimelor”! Simion Mehedinți credea că „pecinginea asta am luat-o din atingerea cu societatea turco-levantină”, iar psihologul E. Păunescu este convins că „actul înjurării este un substitut al violenței fizice”. Nu mă îndoiesc de faptul că și cei care o combat tot au mai scăpat, la ceas de nevoie, câte o măruntă înjurătură. Nu-i frumos, nu-i cinstit, nu-i creștinește, dar asta e, putem găsi o cale de înțelegere neipocrită cu noi înșine, totu-i să nu se exagereze în vulgaritate și licențiozitate, că altfel dai în boala lui Tourette (sindrom ce afectează ganglioni din emisfera anterioară a creierului și pacientul înjură fără contenire – aș putea indica câteva persoane din spectrul politic cărora le-ar prinde bine un consult). Până și Eminescu înjura: blajin, necontondent, cu o anume inocență izvorâtă dintr-un ocean de bună cuviință. Unica lui imprecație: „tu-i neamul nevoii!” Niciodată mai mult, mai apăsat, mai strident, mai iconoclast, mai vulgar, chiar în perioadele de întunecare. De altfel, el detesta „sudalma – lucrarea cea mai ușoară a minții omenești” și taxa cu severitate violența de limbaj, căutându-i motivațiile ascunse: „Cea mai slabă dintre apucăturile sofistice e înjurătura. Când argumentele adversarului sunt prea tari încât nu poți întâmpina nimic, lași obiectul discuției cu totul la o parte…” și… înjuri (articol din „Timpul”, 1880). S-ar putea să fie o cheie de lectură și pentru proaspăta recoltă de „mesaje critice” înverzite pe câmpiile ardelene.