Înjură, domnule, românește!

Este vitală înjurătura pentru buna funcționare a neamului românesc, în principal în zona noastră geografică de est. „Sudalma e tot așa de trebuincioasă moldovanului ca apa peștelui, aerul paserilor și pânea tuturor oamenilor”, remarca, încă pe la anul 1840, un condeier remarcabil ca Alecu Russo, în neuitata sa operă „Cântarea României”.
Înjurăturile ne răcoresc și ne tranșează disputele, când diplomația dintre oameni nu mai are spor. A vorbi buruienos e un mijloc verificat de convingere, dar e în egală măsură terapie curată. Toată lumea înjură – indiferent de profesie, sex, vârstă sau stare socială -, dar între ageamii și profesioniști e și aici o distanță de la Pământ la Lună. Căci e nevoie de măiestrie pentru a înjura, o măiestrie care vine deopotrivă din suflet și din creier. Alegerea tonului potrivit, dar și a momentului propice pentru emisia unei înjurături are o egală importanță. Trebuie totodată să facem diferența între impactul uneia rostite de la obraz între patru ochi, fără martori, și alta emisă în plen, de față cu toată lumea.
Pe șantierele construcției socialiste a țării (Bumbești-Livezeni, de exemplu) femeile au îmbrăcat, prin anul 1950, salopeta meseriilor dure, bărbătești. Meserii care nu puteau fi practicate fără o susținere corespunzătoare prin înjurături bărbătești, mai ales a celor cu trimitere la organele sexuale aferente.
Am și o temă pentru psihiatri: cum de aparent suntem oripilați de înjurăturile cu trimitere la cele sfinte – despre cruce, sfinți și sărbătorile creștinești -, dar ne răcorim mai cu seamă prin intermediul lor?
Ajung acum la ceea ce mă indignează mai mult și mai mult. Știute fiind calitățile sudălmii, ce sens au prostioarele astea gen „dă-o-n puii mei!” sau „ce pana mea!”? Suduie, domnule sau domnișoaro, cum e datina din bătrâni: frumos, apăsat, din bojoci, românește! Nu te fandosi cu „pana mea” și „puii mei”!