Inima este cămara întâlnirii cu Dumnezeu

Spunea odată Părintele Cleopa: „Când nu avem simțirea păcatului, suntem în cel mai greu păcat; că atunci mintea noastră este oarbă, iar nesimțirea este moartea minții. Mintea nu simte păcatul și omorârea sufletului, mai înainte de moartea trupului. Și nesimțirea se naște și ea tot din iubirea de sine. Nu este clipă și nu este vreme în care nu mă aflu mâniind pe Dumnezeu. Să avem încrederea aceasta și să știm, și chiar de n-am simțit și n-am ajuns la această convingere, să ajungem de-acum. Așa trebuie să ne mărturisim. Pentru că am ajuns la convingerea asta, cu zeci de ani în urmă, că nu există clipă și mai puțin decât aceasta, când nu ne aflăm mâniind pe Dumnezeu.
Aceasta știi când o simți? Când ajunge omul în treptele cele mai înalte ale rugăciunii inimii și când vine Duhul Sfânt în inima omului, cu darul lui Hristos, atunci abia vede el milioanele de neputințe, care-l robesc simțitor și gânditor.
Vezi în camera asta ce curat este? Nu-i praf, nu-s gunoaie. Dacă o rază a soarelui ar intra aici și noi am sta deoparte, am vedea milioane de fire de praf care se învârt. Dar până ce n-a intrat raza soarelui, nu vedeam. Așa este și cu sufletul nostru”.
Iarăși zicea părintele Cleopa: „În timpul rugăciunii celei curate, când se scaldă inima noastră în lacrimi și fierbe în clocotul plânsului, după ce au trecut momentele acelea, atunci o să vezi câte milioane de neputințe zac în mintea și inima noastră. Și acestea nu le simțim. Petrecem în nesimțire, în somn, în răspândire, în învârtoșare, în împietrire. Ni se pare că noi, «Slavă Domnului, n-am făcut cutare păcat!». Dar noi le avem pe toate și suntem izvorul a tot păcatul și a toată fărădelegea, în orice clipă.
De aceea, pentru că în fiecare clipă greșim, în fiecare clipă este nevoie de trezvie, de paza minții, de rugăciune și de umilință în fața lui Dumnezeu. Asta este ce spunea marele prooroc David: că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea”.
Zicea odată Părintele Cleopa despre rugăciune: „Mai întâi este rugăciunea gurii. Apoi este rugăciunea minții. Dar rugăciunea minții nu este desăvârșită. Dumnezeieștii Părinți o numesc jumătate de rugăciune, sau pasăre cu o aripă, sau rugăciune cu un picior. Trebuie să ducem această rugăciune de la înțelegerea minții la simțirea inimii. Iar când noi zicem o rugăciune cu limba și o înțelegem cu mintea și o simțim cu inima, ea devine sferică, rotundă, în mișcarea sufletului nostru. Această rugăciune este mult mai desăvârșită și se numește rugăciunea inimii. La rugăciunea inimii, zice Sfântul Isaac Sirianul, de-abia ajunge unul din zece mii”.
Altădată, spunea: „Dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul zice: «Omule, pogoară-te cu mintea în cămara inimii tale și atunci ai ajuns în Cer. Că și aceea este cămara Cerului, a Împărăției Cerului». Dar cine ne-a spus nouă că Împărăția Cerului este în inima noastră? Hristos. N-a spus El: Împărăția Cerului înlăuntrul vostru este? Deci, iată că noi avem Împărăția Cerului în inima noastră. Și când ajungem cu mintea în inimă, am ajuns la Împărăția Cerurilor”.
Alteori, zicea Părintele Cleopa: „Mintea trebuie să se pogoare în inimă, că inima este cămara minții. Aceasta-i cămara de care spune Hristos: Tu, când te rogi, intră în cămara ta și încuie ușa ta și roagă-te Tatălui tău întru ascuns și Tatăl tău, Care vede cele întru ascuns, îți va răsplăti ție la arătare. Voi credeți despre cămară, că este cea de lemn, casa? Dacă o luați așa, o luați după literă. Or, aici dumnezeieștii Părinți înțeleg cu totul altfel: «Trei uși ai de încuiat când te rogi: ușa cea de lemn, pentru oameni; ușa buzelor, pentru cuvinte, ca să nu grăiești cu nimeni decât cu Dumnezeu; și ușa inimii, pentru duhuri, ca să te pogori cu mintea în cămara inimii. Că inima este cămara minții»”.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 751-753, Sursa: Doxologia))