La 26 de ani, absolvenții universităților își fac planuri pentru carieră, familie, vacanțe și călătorii. În tumultul vieții, pentru practica religioasă nu găsesc decât rareori timp, iar Dumnezeu este mai mult căutat și invocat la evenimente majore precum căsătoria, nașterea unui copil, boală sau moarte. La 26 de ani,
un profesor de matematică din Brăila l-a găsit găsit pe Dumnezeu și a decis să lase școala pentru mănăstire. Astăzi are 45 de ani și este starețul Mănăstirii Sihăstria Putnei.
Și-a iubit mama și și-a respectat tatăl
Părintele Nectarie Clinciacceptă cu mare greutate să vorbească despre sine. Amintirile din „viața din lume” nu intră în fișa postului unui călugăr. Odată însă discuția legată, părintele vorbește detașat și cu căldură.
Vine din Brăila, dintr-o familie obișnuită, cu patru copii, cu o mamă devotată bisericii și un tată – astăzi răposat – care nu spunea „nu” paharului. Pe tata spune că l-a respectat, pe mama sa a iubit-o. A absolvit facultatea de nave și echipamente navale la Galați, apoi a dat examene pentru a preda matematica la o școală din orașul Ianca. Spune că a fost un student obișnuit, căruia îi plăcea să iasă cu prietenii, să se distreze, să stea de vorbă. La școală, ca profesor, la fel. Nu se deosebea prin nimic de colegii săi. Doar că la un moment dat, pentru că miercurea și vinerea avea doar câte două ore, a început să meargă la biserică.
„Mergeam și înainte la biserică, dar nu frecvent și nici nu mă rugam în fiecare seară. Dintr-o dată m-am gândit să merg să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru ce mi-a dat în viață. Am ajuns să merg vineri de vineri, că era programul mai lejer. La slujbă mă tot întâlneam cu o colegă de clasă din liceu și la un moment dat ea m-a întrebat dacă m-am spovedit. Mă spovedisem în copilărie. Am zis că nu. La care ea îmi spune: dar când vrei să faci asta? Eu răspund că poate după postul Paștelui. Iar ea mă întreabă: dar dacă vine moartea? Cine îți garantează ție că mai prinzi Postul Mare? Aveam 26 de ani. Știți, în viața fiecărui om este un moment când i se schimbă cursul vieții. Moartea este lucrul cel mai sigur din viața asta”, a spus părintele Nectarie.
Întâmplarea, care a fost în ianuarie 1995, l-a făcut să meargă să-și caute un duhovnic și să se spovedească. A organizat excursii cu elevii la mănăstiri și așa a descoperit mănăstirile din Bucovina. I-au plăcut și a început să se întrebe din ce în ce mai des ce ar fi să vină pentru totdeauna la mănăstire.
Așa se face că anul școlar 1995 a început la Ianca fără profesorul de matematică. „De la 1 septembrie 1995 am venit la mănăstire. Încă înainte de a veni am știut că voi rămâne, când duminică de duminică mergeam la biserică și am început să înțeleg ce înseamnă Sfânta Liturghie, cum îl schimbă pe om, cum îl aduce să înțeleagă sensul adevărat al vieții. Nu toți sunt făcuți pentru acest drum. Trebuie să descoperi ceea ce Dumnezeu ți-a dat. Încetul cu încetul începi să vezi ce a pus Dumnezeu frumos în tine și să înmulțești frumosul, să lucrezi pe drumul pe care El ți l-a hărăzit. Nu toți sunt ziariști, nu toți sunt medici, profesori sau călugări. Fiecare are drumul lui. Ca să mergeți de aici la Suceava puteți să mergeți și prin Clit și prin Rădăuți. Dumneavoastră alegeți drumul”, exemplifică starețul libertatea alegerii.
„Credința ne face să fim liberi”
Spune că este posibil ca și dacă ar fi rămas profesor să fi făcut lucruri bune, dar a simțit că alta este menirea lui, așa cum unii știu că trebuie să devină medici sau profesori: „Am ascultat de ceea ce am simțit și am venit la mănăstire. Este și o chemare. Nu poți doar rațional să gândești, gata, eu mă duc la mănăstire, că e mai ușor. Cred că este mai greu la mănăstire decât în lume, deși vremurile pe care le trăim mă fac uneori să cred că e mai ușor la mănăstire”. Nu vede viața ascetică drept una plină de renunțări și privațiuni, ci ca un exercițiu de disciplină și voință pentru că „Dumnezeu nu are nevoie de postul nostru, Dumnezeu a lăsat postul ca să învățăm disciplina și voința; sunt în mănăstire și părinți care nu au avut o viață duhovnicească deosebită în lume, dar au deprins asceza, chiar dacă poate nu a fost ușor. Venirea la mănăstire este o alegere conștientă și rațională. Ai timp un an, doi să te gândești ce implică viața la mănăstire”.
Consideră că principala sa menire de acum este să-și îngrijească sufletul deoarece dacă el nu este bine, nici cei pe care trebuie să-i povățuiască nu pot fi bine. Din anul 2000 este stareț la Sihăstrie, unde la început au fost doar șase călugări. Acum are în grijă 50 de călugări și frați de la Sihăstrie, plus obștea de 20 maici de la Schitul Marginea, bătrânii din căminul mănăstirii și oamenii cărora le este duhovnic. Călugării au o medie de vârstă de 35 de ani și mai mult de jumătate au studii superioare de teologie, arte plastice, filologie sau inginerie. Sunt inteligenți, deschiși, cu foarte bune abilități de comunicare. Starețul spune că aproape toți au măcar un stagiu de 40 de zile la Muntele Athos, au călătorit mult și au învățat să fie atenți la problemele oamenilor. Nu sunt închistați și nici habotnici. „Credința ne face să fim liberi, nu ne îngrădește. Am învățat să trăim și să ne comportăm natural. Avem defectele, slăbiciunile noastre, dar ne simțim liberi. Am și eu slăbiciuni, ca fiecare om, astea le știe duhovnicul meu. Dumnezeu ni le dă, ca să-i înțelegem și mai bine pe oameni. Oamenii se sperie, se rușinează, se înfricoșează când trebuie să vină în fața unui părinte, dar le spun că și eu am neputințele mele. Vindecarea stărilor negative care fac parte din viața noastră îl face pe om să devină liber. Cu cât înțelegi lumea mai bine, cu atât poți să te apropii mai mult de oameni”, crede starețul Nectarie.
Rapoarte pentru credincioși despre folosirea banilor: „omul trebuie să știe ce se face cu banul muncit de el”
Acest fel de a fi, după care a rânduit și funcționarea mănăstirii, aduce sute de oameni la slujbe. Duminică de duminică și la marile sărbători sunt 700-1.000 de oameni care ascultă Liturghia și predicile preoților. Copiii au spațiul lor, la demisol, pentru că sunt energici, n-au stare și se simt mai în largul lor acolo. După slujbă un preot îi împărtășește și le dă bomboane. Toată biserica este bine încălzită și confortabilă, iar hainele preoților și decorațiunile au un cod al culorilor. Astfel, duminica și la sărbători călugării care slujesc au haine albe, strălucitoare și luminoase. La Coborârea Duhului Sfânt – haine verzi pentru că verdele este viață. Albastrul semnifică liniștea, cerul, pacea lui Dumnezeu, iar la pomenirea mucenicilor se îmbracă haine roșii. „În Săptămâna Patimilor biserica se îmbracă din negru spre roșu. Biserica este locul minunat în care ne întâlnim cu Dumnezeu și trebuie să fie frumoasă ca o mireasă. Vrem ca venitul la biserică să nu fie un chin, să nu te gândești «Ah, iar e duminică, iar trebuie să merg la biserică». Vrem să fie o binecuvântare, oamenii să se simtă bine aici. Atunci apreciază frumusețea slujbelor, probabil și cuvântul de învățătură pe care îl ascultă și asta înseamnă că ceea ce am făcut noi este de folos”, afirmă călugărul.
O altă regulă a mănăstirii este că după slujbă toată lumea rămâne la masă, ceea ce nu este ușor, având în vedere că în mod obișnuit sunt peste 700-800 de oameni. Din acest motiv starețul intenționează să acceseze fonduri europene pentru construcția unei noi clădiri care să cuprindă o sală de mese cu 500-700 de locuri și chilii, pentru că „fiecare are nevoie de intimitatea lui, să fie el cu Dumnezeu și cu rugăciunea lui”. De asemenea, își dorește să dispună de suficient spațiu amenajat pentru ca enoriașii să poată discuta liber cu duhovnicul lor, așezați la o cafea sau la un ceai și ar vrea, lucru nemaiîntâlnit la mănăstiri, ca la sfârșit de an fiscal să dea rapoarte scrise enoriașilor în privința cheltuirii banilor: „Sunt mulți oameni care vor să ajute acolo unde știu că banul lor este bine chivernisit, bine folosit. Nu ar fi o idee rea să dăm credincioșilor un raport scris, omul trebuie să știe ce se face cu banul muncit de el. Ar trebui mai multă deschidere, să nu mai planeze suspiciuni”.
Vorbim despre îndoieli și întreb dacă a avut regrete în privința drumului ales. „Îndoială și regret, nu. Dar cumpene sunt în viața fiecăruia. Te întrebi, mergi bine pe drumul ăsta? Dar eu știu să mă bucur de frumusețea slujbelor, de oamenii care ne înconjoară și lucrul acesta îți dă multă putere. Am citit un lucru minunat și l-am reținut: Dumnezeu este binele cel mai mare, de unde vine tot binele și toată bunătatea. A viețui cu Dumnezeu este bucurie în nefericire, bogăție în sărăcie și îndestulare în lipsă. Iubește-L așadar mai mult decât orice, mai mult decât pe mamă și pe tată, decât pe soție și pe copil, chiar mai mult decât pe tine însuți. Și Dumnezeu nu te va părăsi niciodată”, crede starețul Nectarie.
Sihăstria Putnei este un complex monahal care cuprinde patru biserici, situat într-o poiană, la circa 3 km de Mănăstirea Putna. Se poate ajunge cu mașina până la poarta complexului.
