Înghesuială în calendar!

Redacția „Monitorului” redirecționează către subsemnatul un e-mail primit de la ieșeanul Gh. Samoilă, „bibliotecar de referințe” la Biblioteca Universitară Iași.
Nu-l cunosc pe dl Samoilă, s-ar putea să trecem mereu unul pe lângă celălalt – și iată-ne dialogând via… Suceava, unde s-a publicat semnalarea noastră despre cerșetorii „atipici” din veacul XIX Lumânărică și Titinaș. Om de carte, cu acces la izvoare tezaurizate în depozitele BCU, dl. Samoilă pare a urmări de multă vreme semnele trecerii prin astă lume a pitoreștilor personaje moldave și posedă, desigur, mai multă informație „la temă” decât aceea aflată la dispoziția noastră.
De altfel, dsa își propune să scrie o carte dedicată celor doi – o aștept cu mult interes și-mi va face plăcere s-o comentez în rubrica de față. Citez din e-mail-ul trimis redacției: „De câțiva ani de când am luat cunoștință de personalitatea lui Lumânărică, am încercat să caut și am găsit documente care să ateste faptul că cele două personaje au fost oameni reali și nu închipuiri literare, așa cum, din păcate, s-a considerat până acum. Astfel, am «descoperit», pe lângă lucrarea istoricului și literatului Papadopol-Calimah, și alte contribuții la cunoașterea lui Lumânărică ca personaj istoric, lucrări ale istoricilor Gh. Ghibănescu, sau ale marelui N. Iorga, care a fost fascinat de personalitatea celor doi «Lumânărică» (…) Sunt o persoană religioasă și am dorit să văd și latura miraculoasă a lucrării lui Lumânărică, inclusiv în zilele noastre – minuni făcute pentru cei amărâți. Această «dimensiune de sfânt» a lui Lumânărică există și a fost probată de câteva miracole în urma cererilor adresate în mod tainic lângă osuarul de la biserica Talpalari. Singurul meu «interes» în această «afacere» este ca BOR, prin ierarhii săi, să vadă dincolo de personajul literar livresc, pentru ca cei doi Lumânărică să împodobească, într-o zi, calendarul bisericii.” Altfel și mai direct spus, să fie sanctificați. Amândoi?
Că Titinaș n-a fost decât un Lumânărică… în oglindă. Apreciez cum se cuvine (adică, la superlativ) preocupările dlui Samoilă de a scoate la lumină personalități uitate din bântuita istorie a Moldovei; îmi permit, totuși, să mă despart de opiniile dsale în chestiunea gingașă a propunerii de sanctificare. N-aș zice c-ar lipsi temeiurile subiectiv-sentimentale, ba sunt clar îndeplinite una-două dintre condițiile impuse de BOR pentru urcarea în calendar. Chiar mai multe decât în cazul celor trecuți printre sfinți pe criterii de genul ne-putrezirii trupului și al „miresmelor” emanate la deshumarea după cei șapte ani rituali. Dar ne-am cam grăbit să ornăm calendarul cu sfinți peste sfinți și, iată, nu ne mai ajung zilele anului! Cum am mai scris, și trecerea marelui voievod de la Putna în rândul sfinților („om cu păcate”, „degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat” – scria Ureche) s-a întemeiat pe alte mobiluri, inclusiv pe confuzia (omenească!) între sfințenie și dăruire patriotică până la jertfă. Dintre cele șase condiții puse de BOR, evlaviosul Lumânărică n-o îndeplinește pe a doua („moarte martirică pentru dreapta credință”), a treia („înfruntarea de suplicii”) și a cincea („puterea de a săvârși minuni în viață și după moarte”).
Nici definiția de dicționar nu este acoperită decât pe jumătate: „Persoană care și-a consacrat viața apărării religiei și care, după moarte, este considerată făcătoare de minuni”. De altfel, Țuțea reduce toate cele șase condiții la una singură: „ideea de sfințenie este legată de ideea de minune.” Niscaiva zvonuri șoptite „tainic” prin preajma osuarului de la Talpalari n-au cum fi de-ajuns. Cu adevărat minune ar fi, însă, reînvierea amintirii trudei moldoveanului Lumânărică, un mare suflet, animat de incredibilă generozitate, astăzi greu, dacă nu chiar imposibil de înțeles. Ar putea sluji drept pildă hrăpăreților care, în loc să-i miluiască din prea plinul lor pe cei amărâți, tot de la aceștia… fură și tot fură, în veacul veacului, amin.
PS.
Greu cu logica și cu proprietatea termenilor! După ce gazetarii sportivi au descoperit „scăderea de formă slabă”, iată-i inventând și o boală nouă. Citim în „Pro sport” că Zapata suferă „de o proastă indigestie”. Ca să vezi! Logic, „proastă indigestie” ar însemna, de fapt… bună digestie! Aferim!