N-am avut de ales: întrucât n-am reușit să găsesc nici un prieten cablat la ăia care transmit meciurile, în loc de Real – Barcelona am fost sil(u)it să urmăresc Dinamo – CFR Cluj. Consolarea a venit din faptul că pe televizorul celălalt am privit în paralel semifinalele „mondialului” de snooker, câștigae, așa cum anticipasem în această rubrică, de Higgins și Murphy… încât am ajuns să regret că la firma de pariuri la care joc eu nu figurează și snooker-ul printre oferte. Revenind la fotbal, trebuie să vă spun că am văzut, duminică, rezumatul lui „el clasico”. O demonstrație de forță a Barcelonei, cum de mult nu mi-a fost dat să văd, în care superioritatea demonstrată a fost comparabilă doar cu a… Real-ului, cel de acum câțiva ani, când jucau Roberto Carlos, Tidane, Figo, Ronaldo (ășa normal, nu grasu’ din ultima perioadă acolo!). Dincolo de mâhnirea firească a fan-ului din mine („100% madridista”, cum scrie pe șapca pe care Sorin Avram – gracias! – mi-a cumpărat-o chiar de pe „Bernabeu” acum două săptămâni) salut spectacolul uluitor pe care ambele echipe l-au oferit, chiar cu „asupra de măsură”. E la fel de frumos ca minunatele 4-4 reușite de echipele alea incorect numite „englezești” doar pentru faptul că dmiciliază acolo. Aici e cheia, asta e diferența fundamentală de mentalitate dintre noi (jucători, spectatori, antrenori etc. deopotrivă) și restul lumii: ăia fac totul pentru spectacol, noi – totul pentru un rahat de 0-0 care, cu puțin noroc (sau cu noroc porcesc, uneori) se poate transforma într-un 1-0.
Un asemenea 1-0 am văzut, cum spuneam, la ora la care în Spania lumea se bucura de spectacol. E vorba de jegosul Dinamo – CFR în care proștii ăia au fost cu un amărât de gol mai deștepți decât proști ăilalți. La sfârșit, o bucurie meschină, de milogi cărora le-a căzut în pălăria (și aia găurită!) întinsă o bancnotă de 1 leu când ei sperau maximum la o monedă de 10 bani. Sclipirea aia ghidușa din privirea lui Rednic sintetia exact întreaga știință a jocului de care este el capabil alături de împiedicații lui, și pe care a exprimat-o încă de acum câțiva ani: „Ce bine-mi pare c-ai luat țeapă!”. Iar pe teren, acest fotbal al țeparilor, nu al fotbaliștilor, a fost ilustrat de tăvălelilor interminabile ale lui Dolha. Decât o victorie de căcănar, cu 1-0, mai bine o înfrângere superbă, cu 2-6! V-o spune unul 100% madridista.
