Un filosof roman a emis ideea că ființa umană este prevăzută cu un frâu prin însăși constituția sa, ca să nu se înalțe prea sus și să pericliteze suveranitatea Marelui Ano¬nim din vârful existenței. Învățătura creștină recunoaște și ea utilitatea unei frâne. Dar frâna aceasta și-o impune ființa noastră în mod liber; ea nu e o forță căreia îi este supusă în mod fatal. Și rostul ei nu este să împiedice ființa noastră de a se înălța spre ființa absolută, ci, dimpotrivă, de a o dez¬lega de lanțurile care o rețin din acest avânt. În concepția creștină, Dumnezeu nu Se teme să-l ridice pe om până la împărtășirea de propria Sa ființă, până la îndumnezeirea lui. Căci omul, chiar dacă devine dumnezeu, prin însuși fap¬tul că are ființa creată este numai dumnezeu după har, și ca atare nu periclitează niciodată suveranitatea ființei divine.
– Înfrânarea, exercitată liber de omul credincios, este depărtare de rele
Înfrânarea, exercitată liber de omul credincios, nu e înfrânare din urcușul spre Dumnezeu, ci depărtare de rele, având rostul să-1 ferească pe om de scufundarea totala în lume. Desigur lumea, ca zidire a lui Dumnezeu, își are ros¬tul ei pozitiv. Ea are să ne ajute în urcușul spre Dumnezeu. Rațiunile divine ce iradiază din ea o umplu de o lumină și de o transparență care dau o perspectivă infinită înțelegerii noastre. Orice lucru, prin sensul lui niciodată epuizat, prin rostul lui niciodată deplin deslușit în ansamblul universu¬lui, trebuie să dea mereu de meditat rațiunii noastre și să o înalțe dincolo de acel lucru. Orice lucru, prin infinitul sen¬sului și prin înrădăcinarea lui în infinit, prin legaturile lui, de nesfârșită complexitate, cu sensurile tuturor lucrurilor, este un mister. Cu atât mai mult, persoana unui semen al nos¬tru, care niciodată nu poate încăpea într-o formulă rațională închisă, care nu se poate niciodată epuiza în comunicarea ei și în setea ei de cunoaștere și de iubire. Cât de mult nu ne ajută un semen al nostru să ne ridicăm spre infinitul de taine prin înțelesurile interminabile din el; cât de mult nu ne fortifică în urcușul nostru spiritual prin negrăitele și nesfârșitele puteri de încurajare, de încredere ce iradiază din el!
– Păcatul împotriva lui Dumnezeu e și un păcat împotriva lumii
Lumea lucrurilor ăi persoanelor e menită astfel să fie scarp spre Dumnezeu, sprijin în urcușul spre El. Dar prin patimi omul ia lumii această adâncime luminoasă, această transparență ce merge până în infinit. În loc să mai fie ori¬zont de mistere, lumea devine un conținut material con¬sumabil, un zid impenetrabil, nestrăbătut de nici o lumină de dincolo. De fapt patimile trupești – lăcomia pântecelui, iubirea de avuție, curvia – nu mai rețin din lucruri și din persoane decât ceea ce-i material, ceea ce poate satisface pofta trupului nostru; iar mânia, întristarea, slava deșartă se explică tot din această reducere a lucrurilor la aspectul lor util trupului și mărginit. Lucrurile nu mai sunt decât ceva ce se mănâncă, sau dau alte înlesniri și plăceri trupu¬lui: îl duc repede, îi dau mirosuri și gusturi plăcute, îi pre¬zintă un aspect material lucios, îi oferă o odihna comodă; Lucrurile și persoanele nu mai cuprind decât ceea ce cade imediat sub simțuri, și nimic dincolo de simțuri. Ele au devenit opace. Lumea a devenit unilaterală, săracă, fără reliefuri de alt ordin decât cel sensibil. Păcatul împotriva lui Dumnezeu, Spiritul creator, e și un păcat împotriva lumii. Propriu-zis între lumea adevărată și Dumnezeu nu e un raport de excludere reciprocă. Dar ca metodă prealabilă pentru găsirea lumii adevărate e folositoare întoarcerea de la lume, de la lumea căzută prin vina omului sub vraja rău¬lui, de la lumea care-și așteaptă și ea suspinând eliberarea.
Aici de fapt se despart cele două drumuri ale creștinilor ortodocși, după etapa credinței, a fricii de Dumnezeu și a pocăinței, pe care le-au parcurs împreună. Acum monahii apucă pe un drum, creștinii din lume pe altul. (Părintele Dumitru Stăniloae)
