Cu niște ani în urmă, o cititoare de gazete pe internet îmi aducea la cunoștință că eram furat jegos de către un coleg de breaslă. Adică, un jurnalist din presa centrală îmi lua tabletele, le schimba titlul și le publica, sub semnatura sa, în gazeta unde presta. Cum am aflat, am acționat cu promptitudine: l-am sunat pe șeful respectivei publicații, am zis un „bună ziua” civilizat, și am explicat în cuvinte grave furtul căruia îi cădeam victimă sistematic. Am încheiat, dând glas unei indignări spumegânde, cum că așa nu se mai poate, iar dacă nu se iau măsuri radicale, fac scandal.
Redactorul-șef, om subțire, și-a prezentat scuze pentru oribila faptă a subordonatului său, apoi mi-a promis că va face chirurgie cu satârul de măcelar. Promisiune pe care a îndeplinit-o întocmai, hoțul fiind concediat în secunda doi. Iar cu asta, am considerat cazul încheiat și m-am întors la ale mele.
Spre surpriza mea, hoțul a fost imediat angajat la „România liberă”, unde a stat până de curând. Cum ziarul ocrotit de aura lu’ Băcanu e mult mai important decât cel de unde fusese concediat, se vede că am pus umărul la promovarea infractorului. Reclamându-i fapta de ciorditor, involuntar îi făcusem un serviciu pramatiei.
M-am gândit adânc dacă să mai am vreo reacție, și mi-am răspuns că nu mai era cazul. Cu-atâta mai rău pentru România că sunt angajați în redacții toți infractorii de drept comun, fără a li se cere o caracterizare de la precedentul loc de muncă. Sunt însă convins că țara noastră nici nu merită alt soi de presă.
Cineva m-a sfătuit să-l chem în justiție pe autorul hoției intelectuale, trasmițându-le un avertisment și celorlalți amatori de asemenea furtișaguri. La acest sfat, am râs cu mare poftă. N-am nici cea mai minusculă încredere în prezentul și în viitorul justiției carpato-dunărene. Cunosc judecători și procurori mai ticăloși ca ăia pe care-i bagă la bulău, dar cunosc și profi universitari care vând examenele ca în supermarket, pregătindu-i din timp pe studenți pentru corupția din breaslă.
Nu cred că justiția a fost vreodată altfel la noi. În 1901, C. Ionescu-Caion – un publicist venal – îl acuza pe Caragiale că ar fi plagiat „Năpasta” după un anume Kemeny Istvan, care nici măcar nu exista în realitate. Deși la proces calomnia a fost demonstrată clar, instanța l-a achitat pe calomniator care, sprijinit de superlicheaua Macedonski, avea să revină cu un nou val de calomnii.
Ce-mi dați să vă zic ceva tare? Avocații care l-au apărat cu atâta succes pe Caion erau politicieni liberali !
