Într-o lume a nesfîrșitei tranziții, în care prețurile tot cresc, iar corupția își schimbă încet culoarea, comunicarea de informații se adaptează și ea noilor „valori” existente. Iar pentru că ne-am cam săturat să auzim numai de crime, de accidente, de scandaluri între politicieni și, cel mai des, de promisiuni uitate, ne îndreptăm uneori atenția și spre emisiunile sau cronicile sportive. Acolo, cel puțin, românul speră să afle numai vești bune, sportivitatea implicînd de regulă și corectitudine, și să nu mai vadă sau să mai audă de infractori și de infracțiuni.
Dar, nedumerirea ne cuprinde atunci cînd crainicii și cronicarii noștri sportivi anunță cu dezinvoltură „infracțiuni” comise în meciurile de volei, baschet, fotbal ș. a.
„Lapsus linguae” sau „lapsus calami”, ar părea la prima vedere. Cînd auzim comentariul la un meci sau citim o cronică sportivă și constatăm grava confuzie dintre termeni, trebuie să-i avertizăm pe cititorii noștri că faultul nu-i totuna cu infracțiunea. Pentru a fi mai convingători, redăm sensurile celor doi termeni:
Infracțiunea este o „faptă care prezintă pericol social, constînd în încălcarea unei legi penale, în săvîrșirea, cu vinovăție, a unei abateri de la legea penală, și care este sancționată de lege”;
Faultul este un „act nesportiv (lovire intenționată, trîntire, împingere etc.) comis de un jucător asupra adversarului și sancționat de arbitru”, în timpul jocurilor sportive. Faptul că faultul a trecut de la domeniul sportului și în politică e cu totul o altă poveste, specifică mai ales României. Cu atît mai mult cu cît, dacă infractor are ca etimologie fr. infracteur sau lat. infractor și infracțiune vine din fr. infraction sau lat. infractio, infractionis, termenul fault este împrumutat din limba engleză (cf. engl. fault) și, pe terenul limbii noastre, a format un verb tranzitiv (a) faulta și un substantiv faultare. Mai amintim și că de la substantivul infracțiune, în limba română, s-a format adjectivul infracțional, prin derivare cu sufixul -al.
„Neatenție în vorbire” sau „scăpare din condei”!?
A considera un jucător care comite un fault drept un infractor este prea mult pentru sportul românesc remarcabil de victorios, chiar dacă și în acest domeniu democrația a început să facă tot mai multe victime. Este cazul, cum spunea un om de stat contemporan, ca „glasul condeiului lor” (sic!) să sune a profesionalism. Iar acest profesionalism al cronicii sportive pe care, vrei sau nu vrei, o faci tot cu ajutorul cuvintelor, înseamnă tot limba română corectă.
Altfel, rămînînd în sfera sportivității, abia faulturile lingvistice ale cronicarilor din radio, din televiziune sau de la anumite ziare ar putea fi considerate niște infracțiuni care conferă autorilor lor și această nouă „calitate”. Pentru că, dacă i-am acuza și de necunoașterea limbii române, s-ar putea să se supere.
