De șaisprezece ani încoace românii supraviețuiesc în confruntarea cu inflația. Chiar supraviețuiesc. Iar Banca Națională zice și ea că se luptă cu inflația. Și chiar se luptă.
A te lupta cu inflația înseamnă a ține în frâu cifrele. Cum adică? Adică să-ți propui un prag, o cifră controlată, peste care să nu mai sară inflația. Adică rata cu care prețurile cresc de la zi la zi, de la an la an. Pragul pe care BNR (sub presiunile FMI sau UE) se străduiește să-l impună economiei românești este, de ceva timp încoace, de 5 %. Dacă vreți să știți dacă e mult sau puțin, amintiți-vă doar cât de mult și cât de rapid creșteau prețurile cu circa 7-8 ani în urmă. De exemplu, în 2000 rata inflației a fost de 40%. O creștere spectaculoasă a prețurilor într-un an, care a pus presiuni mari asupra buzunarelor populației și care sugrumat economia, lăsând majoritatea populației aproape fără respirație.
Lucrurile au început însă să se mai îndrepte. De la BNR au început tot mai des să parvină știri legate de “creștere economică” și de ținta de inflație sub 10%. Ba chiar de 5%, după cum chiar guvernatorul băncii centrale, Mugur Isărescu a reamintit alaltăieri. Ținta de inflație rămâne neschimbată și pentru 2006 la nivelul de cinci procente (plus/minus un procent). Este această țintă realizabilă? Teoretic, cu siguranță da. Practic, rămâne de văzut, căci nu degeaba același Isărescu păstrează o portiță de scăpare. O “deviație” de la ținta de inflație. De data aceasta, deviația ar fi de până la maxim 6,5% și pare a fi de fapt nivelul de creștere a prețurilor de care va ține cont piața. Piața trebuie să se mențină sub pragul critic desemnat de Banca Națională. Să plutească sub acest nivel.
Ținta de inflație, chiar și cu deviație, trebuie să încerce să leviteze. Utilizez impropriu termenul dată fiind semnificația exactă a acestuia (levitație – capacitatea unor indivizi de a se ridica în spațiu fără sprijin material, vezi DEX). Totuși, de ce levitație? Pentru că recent, primarul general al Capitalei, Adrian Videanu îmi vorbea de un plan grandios pentru București: transport în comun pe bază de levitație. Magnetică. Adică metrouri de suprafață plutind pe un câmp magnetic. Când se va întâmpla asta? Nu știm, cu toate cele circa trei mii de milioane (3 miliarde) de euro ce ar intra în infrastructura și urbanizarea Bucureștilor. Tot așa cum nu știm când inflația – cu deviația ei cu tot – va scăpa de “levitația” la cote înalte și ne va permite să aliniem economia noastră celei europene fără să ne treacă sudori reci când comparăm prețul pâinii de azi cu prețul pâinii de ieri.
