Lucrurile, în această poveste (adevărată!) au mers din rău în mai rău: pe 9 februarie 1999, autoritățile libiene au reținut un număr de cetățeni bulgari (personal medical) ce lucra la spitalul Al-Fatih din localitatea Benghazi, iar un an mai târziu, în februarie 2000, la un Tribunal al Poporului libian, a început un proces în care au fost inculpați șase bulgari, un libanez și nouă libieni – sub o acuzație foarte grea, anume aceea că ar fi infectat cu virusul HIV un număr de 393 de copii libieni în spitalul mai sus amintit. După un proces întins, pe 6 mai 2004 a căzut sentința: cinci infirmiere bulgăroaice și un doctor palestinian erau condamnați la moarte prin împușcare.
Comunitatea internațională a reacționat imediat, dar fără mare spor – cel puțin deocamdată. În ajutorul copiilor libieni infectați Uniunea Europeană a donat suma de 2 milioane de euro, iar tratamentul unora dintre ei a început în spitale din statele UE. O comisie independentă a dovedit, între timp, că infecția cu HIV începuse anterior sosirii bulgarilor și că e foarte probabil să fie cauzată de condițiile din spital. Această versiune nu a fost acceptată de autoritățile libiene – drept care, deși procesul a fost rejudecat în mai 2006 (la presiunea Uniunii Europene și a altor organisme internaționale), luna trecută, pe 19 decembrie, sentința a fost reconfirmată.
Această veste, sosită în pragul Crăciunului, a adus, din nou, Bulgaria în stare de șoc. Există probe că în timpul detenției celor cinci infirmiere s-a folosit tortura, probabil în scopul obținerii unor anume declarații. E foarte probabil ca ele să joace, în Libia, rolul țapului ispășitor. Din păcate, există încă în lume guverne care mereu caută vina în afară; dacă se întâmplă ceva rău, vinovat este străinul – cam așa gândim și noi uneori, cam așa cred că judecă și libienii.
Cele cinci infirmiere cu pașaport bulgăresc sunt, din acest ianuarie, cetățeni ai Uniunii. Acum mai mult ca oricând înainte este de datoria tuturor europenilor să devină cu atât mai sensibili la drama acestor deținute care, teoretic, așteaptă de la o zi la alta execuția. Este și de datoria noastră, ca români europeni și ca vecini balcanici, să avem toată simpatia pentru efortul de lobby pe care Bulgaria îl face, să susținem această cauză și să-i determinăm și pe alții să o facă. Valoarea unei familii – inclusiv cea europeană – nu se vede în momentele de bucurie, când desfacem toți șampanii și ne spunem urări standardizate, ci în momentele de criză. Iar acum, în Libia, cinci concetățeni europeni trec printr-un astfel de moment.
