Infernul și Raiul

Majoritatea românilor cred că România este singura țară de oameni nefericiți, nemulțumiți de viața lor sau de destinul lor. Dovada? Românii emigrează în bloc. Opinia publică nutrește cumva convingerea că, în timp ce Infernul este în România, Raiul este în toate celelalte țări de emigrație.
Însă Infernul și Raiul pot fi chestii extrem de subiective, pentru că definite de locuitori prin comparație cu una sau alta dintre țările de imigrație.
De exemplu, mulți români spun: O, Franța…Mmmm, numai Franța, atribuind prin comparație cu Franța, la modul maniheist, toate defectele posibile, chiar și pe cele nemeritate, numai României. Dar să vedem ce spune despre Franța și despre fericirea absolută franceză un mare… francez, Jean-Didier Vincent, profesor universitar în neurobiologie la Universitatea Paris- XI: „Diagnosticul meu este acela că Franța este într-o stare maniaco-depresivă care afectează toate păturile societății, cu faze de excitație extremă și faze de dezgust pentru muncă, de neputință de a trăi, cu un sentiment mai mult sau mai puțin generalizat de vinovăție, care o face să caute țapi ispășitori. Ea funcționează prost pentru că nu mai are chef. Cei foarte bogați sunt acaparați de stimuli, de solicitări, care sfârșesc prin a-i desensibiliza. Procesul se petrece identic și pentru cei foarte săraci, desensibilizați din cauză că nu au ce să mănânce. Societatea noastră nu este virtuoasă. Ea predică o fericire falsă, iluzie pură: ajunge să-ți satisfaci lipsurile, nevoile, pentru ca totul să fie ok. Dar cum lipsurile sunt fără sfârșit, suntem din ce în ce mai frustrați, din ce în ce mai triști și sfârșim prin depresie. Atunci, guvernanții noștri, intoxicați prin publicitate, sondaje, în loc să încerce să schimbe societatea, lansează o campanie națională: „Dacă sunteți deprimat, mergeți la doctor!” De parcă ar fi vorba de sexualitate, unde vi se spune „faceți dragoste de trei ori pe săptămână” iar dacă nu puteți medicul poate să vă ajute. Pe scurt, vi se dă un medicament în loc de refacerea relațiilor care aprind dorința…În mod similar, motorul principal al creierului nostru, elanul său vital, pentru a suporta relația cu lumea, este dorința, dorința de a acționa. Aceste dorințe de a acționa produc apoi actele noastre, nu invers[…] Pentru ca societatea noastră să fie mai fericită ar trebui ca fiecare individ să dorească acest lucru cu adevărat. Respectul față de alții trebuie să vină din noi. Medicul nu poate acționa singur. Să ne cultivăm cu răbdare afectele, iar acțiunile nu vor întârzia. Faceți serbări de cartier, vorbiți cu vecinii, evitați să vă enervați. O bună politică de sănătate psihică a unui popor începe cu restaurarea unui mediu în care omul se simte anturat, în care individul este încurajat și își poate dezvolta personalitatea încă de la vârste fragede…” (Sciences et avenir, février 2008, p.62)
Așadar, nici Franța nu e Raiul pe pământ. Păcat, deși era de așteptat. Dar să vedem, de exemplu, ce se petrece cu Anglia. Aici, instinctul democratic a triumfat abia după cincizeci de ani de război civil sângeros. În Italia, în schimb, ca și în România, corupția de stat este o problemă ce trenează de decenii, încă de la formarea sa în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, deși Italia este membră a UE de cincizeci de ani. „În cazul Italiei, al României, dar și al Portugaliei, și, până într-un anumit punct, al Spaniei, statul nu a debutat niciodată ca unificator, pentru că n-a reușit niciodată să devină cu adevărat un totem național, să selecteze o singură și numai o singură tradiție culturală” observă și Traian Ungureanu în eseul „Ca la noi la nimenea (sau istoria României prin străini, pentru copii)”, în Idei în Dialog, no.2 (41)- februarie 2008. Este adevărat că Franța și Germania au reușit performanța de a avea un stat unificator, dar acest lucru se datorează și prețului (imens!) plătit: ele sunt culturi foarte înregimentate, convertite laic și birocratic pe scară largă și în proporții uriașe. Acestea au mers pe o formulă bazată pe un „stat îndeajuns de puternic și coerent pentru a se impune. Astfel, statul a putut invoca și impune o cultură oficială îndelung rafinată și clarificată de exercițiul intens al limbii scrise și de canonul literar clasic”.
La români, sentimentul autonegării și nesiguranța identitară, vin din „lipsa de consistență statală și dezordinea culturală ale României și nu sunt cazuri izolate și nici realități inexplicabile. Misterul aparent al indisciplinei, stagnării și dedublării de stat românești sunt reflexe binecunoscute în experiența istorică europeană…Excepționalismul românesc este dar o iluzie convenabilă.”, conchide T.U., căci e rezultatul istoriei statale problematice, lipsită de continuitate și succes.
Așadar nu suntem (doar noi) niște handicapați ai istoriei, cum se vehiculează de către mulți, ca pentru a idiotiza și demoraliza și mai mult populația românească. Ceea ce ni se întâmplă astăzi (vai!) este numai consecința faptului că singura revoluție care a reușit în România a fost procesul revoluționar bolșevic dintre anii 1945 și 1989, în timp ce în decembrie 1989 a avut loc un simplu act formal, căci românii nu sunt amatori de mișcări radicale. În 89, așadar, s-au amestecat și redistribuit aceleași cărți. „Obsesia românească a autodenigrării e un reflex de autoizolare”, însă nu e numai a românilor. Nietzsche a denigrat și el germanitatea proprie, Marx sau Otto Weininger s-au lepădat de iudaitate, Ortega y Gasset s-a dezis de hispanismul lipsit de demnitate. În „Sentimentul românesc al isteriei”, Mircea Cărtărescu observă că „ceea ce ne distinge azi ca români în lume este tensiunea continuă la nivelul vieții cotidiene. Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare”, care devine sadism combinat cu mitocănie. Societățile postcomuniste, și cea românească așișderea, observă Paul Cernat, se caracterizează prin „imperativul modernizării și al dezvoltării industriale accelerate care au drept efect o etatizare și o resurecție a mentalităților premoderne, tribale sau feudale”. Așa se face că avem o cultură de Ev Mediu, adesea extrem de rafinată în spațiile rezervate (vezi biblioteca privată sau conversațiile cu prieteni privați), vizavi de involuția mai ales în spațiul public a populației, care a fost supusă spălării creierului și lipsei de informație și își pierde, încet și sigur, valorile tradiționale.
Se vede treaba că nu suntem unici nici măcar în contemplarea și alimentarea propriei auto-sabotări a ființei naționale. E un motiv de bucurie. Așadar, nu ne stingem. Ba, mai mult, Dan C. Mihăilescu ne îndeamnă, pe urmele lui Cioran, să medităm și la „schimbarea la suflet a României”. Chestie posibilă, căci au reușit-o neamuri mult mai triste, sadice și maniaco-depresive decât cel românesc…
Angela FURTUNĂ
angela.furtuna@gmail.com
http://laurencejth.over-blog.net/