Înainte de a trece la tema tabletei de astăzi, nu pot să nu fac publică o informație mai mult decât semnificativă. Iat-o: o respectabilă doamnă din Iași, directoare economică într-o mare instituție, s-a operat luna trecută, la București, pentru hernie de disc. A operat-o chiar chirurgul armean ce urma să asigure și eventuala intervenție în cazul președintelui Băsescu. Operația a reușit cum nu se poate mai bine. Numai că doamna în cauză s-a procopsit, în spitalul bucureștean, cu un streptococ sau nu știu ce altă gânganie care, acum, îi ataca oasele și nu poate fi răpusă nici de cele mai performante antibiotice străine! De unde se vede că marinarul a avut iarăși intuiție – „arma-i de tărie”. Și se mai vede, la fel de limpede, că sistemul nostru sanitar, păstorit de neavenitul ministru Nicolăescu, este… cum este.
*
Și acum, la temă: Basarabia. Atâtea proiecte și planuri de federalizare s-au năpustit asupra Republicii Moldova, încât nu se mai știe care a rămas „pe rol” și-i de oarece actualitate, care-i expirat și, mai ales, care ar putea fi soluția viitorului. Nimeni nu se (mai) miră că soluțiile cele mai numeroase le oferă, auto-invitată, Rusia – tipic exemplu de vădit și brutal amestec în destinele altui stat. Care-i suveran și recunoscut de ONU, pe când regimul transnistrean nu-i tratat de nimeni, inclusiv de Rusia, ca subiect al dreptului internațional (chiar dacă, la ultima vizită la Moscova, Smirnov a fost primit cu covorul roșu și onorat cu apelativul „președinte”). Lucram la Chișinău când, în presă, a apărut prima oară harta ce delimita o posibilă secesiune nistreană. Mie unul mi s-a părut, atunci, simplă glumă. Care glumă, din plin susținută de umorul negru moscovit, s-a tot îngroșat și s-a îngroșat, până ce s-a ajuns unde s-a ajuns – inclusiv la războiul sângeros de la Nistru și la situația bizară de acum. Și cum rușii nu mai pot de grija altora (vorba vine!) au trecut sârguincios la croirea de planuri ale „rezolvării pașnice”, toate în defavoarea Republicii Moldova. Cea dintâi a fost Comisia Primakov, instituită prin decret prezidențial de Puțin. Cu ce drept? Evident, Primakov propunea federalizarea, partea nistreană urmând să dispună de poliție, armată, servicii secrete proprii – adică, ce mai încolo-încoace, stat în toată regula, doar Parlamentul fiind comun. S-a amestecat apoi, într-un mod, cred, nefericit, OSCE. Noul proiect („european”?) prevedea și mai abuziv crearea, în mărunta țărișoară, a mai multor (!) formațiuni teritorial-statale, având Constituții si limbi de stat proprii – probabil, Moldova, Transnistria, Găgăuzia și, eventual, Taraklia. Doar țiganii de la Soroca n-ar fi avut dreptul la teritoriu de sine stătător, deși, numeric, se pare că-i depășesc și pe găgăuzi, și pe turcii taraklieni. Deși românii moldoveni dețin 80% din teritoriul fantomaticului stat federal, ei ar fi deținut un număr egal de voturi (în Parlament) cu acela al entităților administrative nou înființate! Dincolo de federalizare, ce pare, nu numai pentru Moscova, idee fixă, se prevedea menținea unui contingent rus în Basarabia (de fapt, la Tiraspol) vreme de 30 de ani. Iar învățămintele istoriei arată că, duc-a ajuns să-și pună cizma undeva muscalul, nu-l mai scoți nici cu tirbușoanele ONU sau NATO! Voronin, șovăitor, mai întâi a acceptat, apoi, luând seama, a refuzat să semneze. Cel mai moțat, mai neașteptat și, în același timp, mai realist în plan îndepărtat este Planul Belkovski, care propune nici mai mult nici mai puțin decât unirea Basarabiei cu România. Și, evident, acordarea independenței Transnistriei, cu menținerea trupelor ruse la Tiraspol. Indirect, Planul Belkovski recunoaște romanitatea spațiului dintre Prut și Nistru – ceea ce regimul Voronin respinge cu adevărată oroare. Oricum a-i întoarce-o, interesele Rusiei arată că presupun nu extirparea, ci cronicizarea și oficializarea cancerului nistrean. Iar occidentul, atât de activ în chestiunea secesiunilor din spațiul Iugoslav, se dezinteresează tot mai evident de evoluțiile maladive proprii teritoriului basarabean. Recent, NATO a cerut ritos și oficial retragerea trupelor ruse din Transnistria, adică, respectarea semnăturii lui Elțin la summitul OSCE de la Istanbul (1999). Ei, și? Pariez că nu se va întâmpla nimic. Smirnov își vede de ale lui, demonstrând încă o dată (dacă mai era nevoie) validitatea proverbului francez potrivit căruia nimic nu-i mai definitiv decât… provizoratul!
