Săptămâna trecută am participat la o lansare de carte. Întors din drum de la treburi cotidiene extrem de urgente, m-am trezit mulțumindu-i organizatorului că „mi-a stricat ziua” asistând disciplinat la un demers pe cât de rar pe atât de nobil. O adunare (să o numesc adunătură nu pot, pentru că nu am probe) de autori, critici, politicieni și muritori bolnavi de speranță, mi-a întărit convingerea că nu am ajuns încă iremediabil pierduți dacă e să dăm crezare lui Fernando Passoa, care spunea că ”destinul unui popor depinde de starea gramaticii sale”, ori gramatica limbii române este încă extrem de viguroasă.
Chiar dacă am avut o dispută cu amfitrionul, revendicând atribuirea paternității unei spuse, oscilând între un Președinte american și Ion Creangă când de fapt era vorba despre Blaise Pascal (sau poate și despre toți trei la un loc) am renunțat rapid (poate și dumnealui) aducându-mi aminte că ”doar cine n-a aprofundat nimic poate avea convingeri”.
Definind lumea ca ”spațiul dintre creștetul oamenilor și tălpile îngerilor” amfitrionul adversar a aruncat o provocare sugerând că pentru inițiați este și un dincolo de Lumi. Parafrazându-l pe Edouard Le Berquier, diferența între cultură și ignoranță este diferența dinte dispoziția de-a învăța și plăcerea de-a da lecții.
Totdeauna m-a fascinat titlul unei cărți. Cel bine găsit, este un demers care trădează o muncă uriașă, dublată de-o divină inspirație, un fel de Marele Bang în sens invers, prevestind sau anticipând emulație creatoare sau chici.
Într-o neglijentă deloc întâmplătoare, au fost lansate pentru încă neprizonierii internetului, câteva titluri care ar putea rezista probei timpului. De la ”Cineva mi-a împușcat sufletul” a lui Constantin Stefuriuc la aproape politizatului ”Portretul vinatorului de fluturi ” a lui George Damian, apoi frica de adevăr sugerată de ”Nu întrebați caii” a lui George Gavrileanu până la lucruri la care te aștepți mai puțin din ”Lacrima din lumină” a Mioarei Beraru și până la Bucovina pierdută a consulului Romeo Săndulescu din ”Aproape sau cit mai departe”.
Inevitabil mi-au rămas ochii lipiți de un extrem de sugestiv titlu, care trădează speranța dar și asumata amăgire sau poate crunta realitate dacă se refera la lumea în care tocmai facem eforturi de normalitate. ”Iadul de lux” a lui Emilian Marcu sugerează un iad mai blând decât al lui Dante, definit prin lipsa speranței.
Omul nu autorul, dintotdeauna a avut tendința să înlocuiască standardele cu posibilitățile, Cuvântul cu datina, și transcendentul cu lutul, dovedind că n-au înțeles puterea cuvintelor. Andre Mourois spunea că ”dacă oamenii ar înțelege mai bine pericolele pe care le aduc folosirea anumitor cuvinte”, dicționarele, în vitrinele librăriilor ar avea o bandă roșie – Exploziv – A se mânui cu griă.
Frustrați de imaginara lume normală, ne refugiem într-o virtuală lume a cuvintelor în care distanța dintre cuvânt și faptă este inexistentă, refuzând să acceptăm dar și să luptăm ca să reducem distanțele cosmice dintre vorbă și faptă din lumea în care tocmai am fost condamnați să traim. Resemnați, când suntem obligați să avem puțin timp și pentru spirit, evadăm într-un univers ipotetic, uneori mai sus de ”tălpile îngerilor”, visând și amăgindu-ne, crezând în lumi paralele, cerșindu-ne singuri durerea izbiturii provacate de trezirea la realitate. Încercarea, ori cât de anacronică și solitară ar părea, ea este soluția și nu visarea. Poate de aceea Mark Twain spunea că ”dacă vrei să zbori spre stele să nu-ți cauți tovărășie”.
Suprema încercare este Întruparea Logosului. Identitatea absolută, suprapunere perfecta între cuvânt și existență. Îndumnezeirea țarinei sau umanizarea divinității. Dumnezeu pus în paranteze umane șansa și speranța că iadul poate fi înfrânt. Înnobilarea supremă a mucegaiului și noroiului cotidian.
Cuvântul devenit om și îndumnezeit este apanajul exclusiv al divinității. Omului ii este rezervată posibilitatea înfăptării cuvintelor. Cuvintele nu sunt făcute să fie vorbite ele sunt lăsate să fie trăite. Oricât de bizar ar părea, vorbirea articulată este cel mai mare dușman al normalității noastre. Unde ar fi fost azi omenirea dacă ar fi fost nevoită să se exprime doar prin gesturi? Să nu poată comunica decât prin fapte.
Sau măcar cuvinte ca dragoste, ajutor, credință, altruism, muncă, patriotism, datorie să nu poată fi rostite ci doar trăite.
Din păcate ne dorim puțin și acel puțin ni-l dorim extrem de puțin!
Rareori, și asta nu din vina Lui, Dumnezeu așează în același trup inteligența, talentul și caracterul.
