Ineficient versus inexistent

La împlinirea unui secol de la răscoalele țărănești din 1907, apare o lucrare documentată, consistentă și de proporții, cu un titlu sugestiv:”Agricultura și politicianismul” (Ed. Sedcomlibris, 2007). O semnează economistul Const. Dropu, cel căruia „Europa liberă” îi difuzase în 1982, spre indignarea „forurilor”, un articol mai mult decât incomod din revista „Cronica”, consacrat realităților agriculturii românești. Nu bănuia că, peste un sfert de veac, va fi nevoit să condamne și mai vehement starea agriculturii, acum eliberată de constrângerile vechiului sistem, spre a fi cufundată în marasmul „dezastrului agricol post-decembrist”. Autorii (câteva capitole sunt semnate de Dumitru Șandru) demonstrează, parafrazându-l pe J. K. Galbraith, că „s-a înlocuit un mecanismu ineficient cu unul inexistent” – ceea ce, evident, nu putea duce decât la instaurarea haosului. O primă observație, cu caracter istoric, pune în evidență faptul că, în numai 70 de ani, agricultura noastră a cunoscut convulsiile a nu mai puțin de patru prefaceri majore: reforma agrară din 1921, reforma agrară din 1945, colectivizarea din 1949-1962 și așa zisa reîmproprietărire din 1991. „Toate acestea au fost făcute în numele fericirii țăranilor, dar fără consultarea lor largă și temeinică și nici una din ele nu a dus la ceea ce ar fi trebuit să ducă potrivit țelurilor programatice inițial enunțate”. Altfel spus, 40 de ani irosiți cu modificări fundamentale ale raporturilor de proprietate, care au bulversat realitatea agrară românească, conducând la rezultate falimentare, ale căror consecințe le resimțim din plin acum, dar vor fi și mai evidente în viitor. În vreme ce, prin alte părți de lume, fermierul își vedea în pace și onor de ogorul lui, țăranul român, când împroprietărit, când desproprietărit, s-a aflat mereu la cheremul politicienilor, gata-gata să-l sufoce în calda îmbrățișare interesată cu care-i hotărau destinele. De-a lungul celor 600 de pagini ale cărții se demonstrează că nici una dintre cele patru reforme n-a izbutit să rezolve „chestiunea agrară” românească, cea mai improvizată, mai aiuristică și mai păguboasă pentru țărani și țară fiind chiar aceea în care s-au pus cele mai mari speranțe: „reîmproprietărirea” post-revoluționară. Mai ales aplicarea Legii 18/1991, susține autorul, a dus la trecerea de la o concentrare excesivă a proprietății, la fărâmițarea exagerată a acesteia – totul petrecându-se în acompaniamentul asurzitor al unor sloganuri propagandistice, în vuietul cărora au fost uitate cuvintele profetice ale fostului ministru al agriculturii din perioada interbelică, Gh. Ionescu Șișești: „Proprietatea este ca diamantul: cu cât o tai în parcele mai mici, cu atât valoarea ei este mai mică”. Spre a se ajunge la o situație ce l-a uimit până și pe președintele Corporației Fermierilor Americani, David Garst, care, vizitând România, a declarat: „Prin fărâmițarea exploatațiilor agricole, ați dat agricultura cu 100 de ani în urmă. Ceea ce ați făcut prin divizarea pământului din 1989 este o crimă. O crimă rezultată din sălbăticie, nu din principiile capitalismului. Distrugerea capitalului nu poate însemna capitalism. Ați vrut să eliminați comunismul și ați instaurat sărăcia”. De fapt, s-a speculat la modul lozincard lipsa de informare a țărănimii, care pur și simplu ignora faptul că reconstituirea proprietății nu se află în relație antagonică cu formele organizatorice într-adevăr cooperatiste, moderne, care ființează pretutindeni în lumea civilizată. Concluzia autorului: „Politica tuturor guvernelor perindate la cârma țării din 1990 încoace a fost, în planul agriculturii, doar o politică a vorbelor, a intențiilor neduse până la capăt, a măsurilor începute și nefinalizate, a abandonării acestei ramuri în brațele escrocilor, manglitorilor și corupților de tot felul.”
O carte care se citește cu tristețe.