Îndoiala lui Toma la Învierea Domnului a avut și un rol providențial. Căci, prin pipăirea rănilor Mântuitorului, Toma dovedește celor necredincioși că Hristos a avut cu adevărat trup omenesc, asemenea nouă, afară de păcat și că a pătimit cu trupul pe cruce pentru mântuirea lumii. Iar dacă Toma s-a îndoit de Învierea Domnului, după ce și-a pus mâna în coasta Lui, s-a căit de necredința sa și, căzând în genunchi, și-a mărturisit cu lacrimi credința și păcatul său, prin aceste cuvinte: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”
Oare câți dintre creștinii de astăzi nu cad în păcatul îndoielii și al necredinței în Dumnezeu? Însă se întorc la credință, cu căință și smerenie ca apostolul Toma? Din cauza fricii și Petru s-a lepădat de Hristos prin cuvintele: Nu cunosc pe omul acesta! (Matei 26, 74). Dar îndată după cântatul cocoșului, din miezul nopții, Petru a ieșit afară și a plâns cu amar. Toată viața s-a căit Petru de căderea și necredința sa. Dar dintre noi câți creștini nu se îndoiesc de existența lui Dumnezeu? Câți nu-L înjură și-L hulesc? Câți nu caută dovezi și zic: „Nu cred până nu văd!” Câți nu caută să pipăie rănile și coasta Domnului, căutând dovezi ale existenței lui Dumnezeu prin pământ, prin mărturii vechi, prin tainele planetelor și ale Universului? Câți nu zic dintre creștini: „Aici este raiul și iadul! Aici pe pământ este totul!” Iar când se văd bolnavi, în fața primejdiei, a sărăciei și a morții, nici atunci nu se căiesc ca Toma, să zică: „Tu ești Domnul meu și Dumnezeul meu! Acum cred în Tine Doamne, că Tu m-ai zidit și m-ai mântuit. Iartă-mă de necredința mea!” Nici măcar la bătrânețe nu se întorc la Dumnezeu ca să plângă cu amar ca Petru, viața lor din tinerețe, cheltuită în desfrâu, în răutăți și necredință.
Puțini sunt acei ce se pocăiesc de păcate la bătrânețe. Cei mulți mor așa cum au trăit, în necredință și nepocăință, spre a lor veșnică osândă. Cu adevărat, mare dar este credința în Dumnezeu însoțită de fapte bune! De aceea a și zis Mântuitorul către Toma cea de-a zecea fericire: Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut! (Ioan 20, 29). Iar cu alt prilej a zis către ucenicii Săi: Fericit este cel ce nu se va sminti întru Mine (Matei 11, 6). Adică nu se va sminti din dreapta credință în Dumnezeu, cum s-au smintit mulți în zilele noastre.
De ce credeți că se smintesc unii creștini în Hristos și cad din dreapta credință apostolică în tot felul de secte și grupări religioase? Pentru că ei vor să cuprindă cu mintea lor tainele și dogmele credinței. Ei vor să pipăie cu rațiunea lor limitată mâinile și coasta Domnului, adică vor să înțeleagă adâncul cel nepătruns al credinței, mai mult decât este dat omului să înțeleagă.
Dar cei mai mulți se leapădă și se smintesc de Biserica întemeiată de Hristos din cauza mândriei și a neascultării lor. Se smintesc de Maica Domnului și din mândrie și neascultare o defaimă spunând că ar fi fost o femeie de rând. Se smintesc de Sfânta Cruce și din aceleași pricini spun că este un semn de ocară, iar nu armă a creștinilor împotriva diavolilor, sfințită cu sângele lui Hristos. Se smintesc de sfintele icoane și le numesc idoli, neînțelegând sensul lor duhovnicesc. Se smintesc de sfinți și de cinstea dată lor și-i numesc oameni de rând, iar pe ei se numesc drepți și mântuiți.
Se smintesc de preoți, nu le recunosc harul Duhului Sfânt primit la hirotonie și îi judecă. Se smintesc de Tainele Bisericii întemeiate de Hristos, prin care se revarsă harul Duhului Sfînt și le refuză pe toate. Se smintesc de învățătura Sfintei Scripturi și o răstălmăcesc după voia și mintea lor, spre a lor osândă și amăgirea multora.
De vom rămâne însă statornici și ascultători în sânul Bisericii Ortodoxe și vom păstra cu sfințenie dreapta credință dată nouă de Hristos, ne vom izbăvi de necredința lui Toma, de sminteala religioasă a sectelor și vom înțelege cum trebuie înțeleasă învățătura Sfintei Evanghelii în sensul adevărat al celor două fericiri: Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut! și Fericit este acela ce nu se va sminti întru Mine! (Părintele Cleopa)
