Indiferent cât de mare ar fi credința noastră, este nevoie de ajutorul lui Dumnezeu

Cele mai multe dintre cărțile de predici reliefează dificultatea întâmpinată de autorii lor în a-și alege un subiect, unul singur, pentru Duminica a IV-a din Postul Mare. Și asta, deoarece în această zi sunt citite două pericope evanghelice (Marcu 9, 17-32 și Matei 4, 25; 5, 12 – „Fericirile”) și, în același timp, este o duminică închinată Sfântului Ioan Scărarul. În cele ce urmează iată câteva dintre sensurile primului fragment evanghelic, cunoscut și ca vindecarea lunaticului. „De poți crede, toate sunt cu putință”
Pericopa începe abrupt, cu solicitarea unui om care, disperat, își înfățișează situația, de tată nefericit al unui copil demonizat, lui Hristos. Apostolii nu reușiseră să îl vindece și, prezentarea cazului în fața Mântuitorului Iisus Hristos părea a fi o ultimă soluție. „De poți ceva, ajută-ne, fiindu-ți milă de noi”, îi spune anonimul tată, replica Fiului lui Dumnezeu fiind formulată tot plecând de la o condiție: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede”.
Așadar, Hristos accentuează nesiguranța solicitantului și îi spune elegant că cererea lui nu se fundamentează pe o credință tare. Răspunsul omului este teribil, fermecător și sincer: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”.
Acesta pare a fi punctul culminant al pericopei evanghelice și, cu certitudine, fraza care a rămas în memoria creștinătății.
Până la urmă, acel tată credea sau nu credea? Dacă da, cum e posibil și să crezi și să nu crezi în același timp? Cum se deslușește acest paradox, asemănător cu altul, din duminica trecută, „cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde” (Marcu 8, 35)?
Taine
Nu puțini sunt acei care își mărturisesc credința în Dumnezeu. Și nu avem motive să ne îndoim de veridicitatea spuselor lor. Și, totuși, dintre aceia sunt și mulți care nu împlinesc toate poruncile divine, care nu fac fapte de milostenie și care nu respectă rânduielile liturgice și spirituale ale Bisericii. Cum este posibil, dacă afirmi că ești credincios, să nu le faci pe toate acestea? Sunt două variante, aș zice: fie ni se pare că suntem credincioși, fie chiar suntem, dar există mai multe trepte ale credinței. Nenumărate. De la afirmarea unei existențe superioare, credința într-un Dumnezeu personal, legătura cu Hristos prin Sfintele Taine, până la credința aceea prin care ni se împlinesc cereri, prin care devenim martori și actori principali ai minunilor divine. Etape diferite ale credinței, așa cum diferite sunt și punctele în care primim îmbrățișarea Tatălui, noi, cei care ne plasăm, fără excepție, în postura fiului risipitor. Toți vrem să mergem acasă, la Părintele ceresc, toți credem, dar în grade diferite. Așa trebuie înțeleasă și afirmația celor care își mărturisesc credința, deși ni se pare că de multe ori sunt doar niște farsori, ipocriți, fățarnici. Fiecare face după cum poate simți, căci despre a putea este vorba în cele din urmă. Hristos îi spune „de poți crede”, dacă ajungi la acel nivel al credinței în care nu te îndoiești de puterea lui Dumnezeu, atunci, da!, nimic nu îți apare ca imposibil.
Actul credinței
Dar, Doamne, când știm dacă noi chiar credem? De unde avem siguranța că nu ne înșelăm, că nu este decât o părere? Păi, atunci când Mântuitorul Iisus Hristos i-a spus părintelui lunaticului că „toate sunt cu putință celui ce crede” (v. 23), acela, strigând, „a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (v. 24). Deci, indiferent cât de mare ar fi credința noastră, este nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Tatăl a strigat și a plâns, implorând ajutor.
Ajutor nu numai în rezolvarea cazului, ci și în desăvârșirea credinței lui. S-a rugat să aibă credință măcar cât un grăunte de muștar, așa cum cerea Iisus (Matei 17, 20), atât cât avea nevoie pentru a trăi miracolul tămăduirii fiului său. Acele lacrimi ale lui, recunoașterea slăbiciunilor și a puținătății credinței lui, sunt semnul doveditor al faptului că doar în smerenie credința noastră se purifică, se întărește și se desăvârșește prin puterea harului divin. Așadar, actul credinței este un efort, însă și un dar divin. Credem după puterea noastră, dar Dumnezeu plinește și întărește credința noastră.
„Rețetă” duhovnicească
Și atunci, cum putem să credem? Nu trebuie să ne speriem sau să ne descumpănim, căci tocmai dorința noastră curată de a crede este semn al credinței. Așa cum este ea, superficială, puțină, slabă. La această credință adăugăm, iarăși după putere, strigăt la tronul Preasfintei Treimi și lacrimi. Biserica ne recomandă această „rețetă” duhovnicească și sunt convins că, dacă o aplicăm, ne vom afla și ne vom întâlni cu toții pe calea de întoarcere spre casă. Acel drum drag la capătul căruia ne așteaptă Dumnezeu-Tatăl. În felul acesta găsesc că Duminica a IV-a din Postul Mare, care tocmai a trecut, poate descoperi un sens care să unească cele trei mari teme anunțate la început: necesitatea credinței pentru mântuire și tămăduire, infinitatea de trepte pe care se află oamenii (chip al creșterii duhovnicești progresive, teoretizate de Sfântul Ioan Scărarul) și finalitatea mult așteptată: fericirea.
(Pr. Mihai GOJGAR, www.ziarulumina.ro)