Omul contemporan trăiește astăzi, cel puțin în anumite părți ale lumii, o stare profundă de criză religioasă. De altfel, încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, ca urmare a războaielor religioase și a nașterii științei moderne, se poate vorbi despre o criză a conștiinței europene (vezi G. Cottier, Questions de la Modernité, Paris, 1985, pp. 29-32). Tendințele care au început să capete contur în acest sens în cursul secolului al XVIII-lea aveau să se amplifice în secolul următor, atunci când rațiunea a fost împinsă, încet- încet, în față spre a se substitui lui Dumnezeu, spre a deveni instanța supremă, oferind propriile ei certitudini drept fundament al culturii europene, odinioară creștine.
În noul context, Hegel a sesizat foarte bine criza Modernității, fără să reușească însă să o rezolve; el a înțeles perfect faptul că aceasta era rezultatul conflictului dintre credință și iluminism, dintre credință și rațiune, pe care el își propunea să le reconcilieze. Și aceasta întrucât, deși era un moștenitor al iluminismului, conștientiza eșecul acestuia. Hegel a înțeles foarte bine atât imposibilitatea culturii occidentale de a face abstracție de originile sale creștine, cât și dimensiunea religioasă a crizei. La rândul lor, succesorii lui Hegel au devenit și ei conștienți de existența reală a crizei, dar și de faptul că soluția reconcilierii propusă de filosoful german nu rezolva nici pe departe problema în acel moment.
Societas christiana și amăgirile iluministe
În pofida faptului că, vreme de secole, societatea a favorizat trăirea valorilor creștine, devenind pentru o lungă perioadă de timp ea însăși o societas christiana, totuși necredința, indiferentismul și opoziția față de credință au existat dintotdeauna, cel puțin într-o formă latentă. Din punct de vedere istoric, se poate afirma că cel puțin răspândirea fenomenului indiferentismului religios este strâns legată de progresul Modernității. Mai precis, apariția acestui fenomen s-a produs într-o primă formă mai consistentă în secolele XVII-XVIII. Astfel, Războiul de 30 de ani (1618-1648) dintre catolici și protestanți, având drept scop obținerea supremației politice, a adus religiei în general prejudicii incomensurabile pe termen lung. Dezamăgirilor provocate de război li s-a adăugat sistemul iluminist de gândire, care a dat, la rândul său, o puternică lovitură credinței creștine, în mod special prin afirmarea rațiunii ca unic criteriu al adevărului și cunoașterii, prin negarea oricărei realități spirituale, cum ar fi Dumnezeu, sufletul sau viața după moarte. Totodată, percepția negativă a creștinismului va continua și în secolul al XIX-lea, căpătând chiar un accent mai pronunțat prin Hegel, Feuerbach, Marx, Comte, Nietzsche etc. și, după aceea, în secolul al XX-lea, prin Lenin, Hitler, Sartre, Freud ș.a. S-a ajuns, astfel, la o răspândire rapidă a indiferentismului religios și chiar la o opoziție agresivă față de religie și valorile religioase; desigur, la aceasta și-a adus contribuția inclusiv proliferarea crescândă a denominațiunilor creștine, care, afectând serios unitatea Bisericii, au pervertit din plin imaginea și credibilitatea sa. În toată această perioadă, combaterea creștinismului nu s-a restrâns doar la spațiul și domeniul intelectual, ci s-a extins exclusiv la cel politic. Așa se explică faptul că, în diferite țări europene, s-au dezvoltat treptat laicismul și anticlericalismul statului, desigur în forme mai mult sau mai puțin radicale. În același timp, separația și distanțarea dintre spațiul politic și cel religios au accentuat și mai mult îndepărtarea oamenilor de valorile religioase, atât în plan intelectual, cât și sufletesc (cf. Simona Ștefana Zetea, Biserica/Indiferentismul religios. Indiferentismul religios, un destin implacabil al Bisericii sau o chemare la reînnoire?, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2007, pp. 64-65).
Omul da – Dumnezeu nu?
Un principiu fundamental al Modernității, între altele, îl reprezintă primatul omului, definit preponderent prin rațiune. De altfel, această tendință a detronării Creatorului, ca și negarea lui Dumnezeu în favoarea suveranității omului, s-au accentuat pe toată perioada Modernității. Principalul laitmotiv al acestor timpuri n-a fost altul decât „Omul da – Dumnezeu nu”.
Dacă Evul Mediu propovăduia o antropologie și o cosmologie strâns legate de Dumnezeu, în lumea modernă observăm un proces de autonomizare nu doar a omului, ci și a istoriei și domeniilor cunoașterii, în general. Firește, constatăm că, în cazul acestui proces, există atât unele aspecte pozitive, cât și altele negative. De pildă, autonomia nu reprezintă în mod automat ceva negativ, dacă n-ar fi asimiliată, la limită, dezrădăcinării, dacă n-ar însemna refuzul oricărei legături cu Dumnezeu. Emanciparea diferitelor domenii în relația cu teologia poate fi exemplificată prin Nicolo Machiavelli în politică, prin Galilleo Galilei în științele naturii, prin Grotius în domeniul dreptului, prin Kant în cel al moralei, prin Croce în cel al artelor. Dincolo de emanciparea diferitelor domenii ale cunoașterii de sub tutela, chipurile umilitoare, a lui Dumnezeu, însăși experiența religioasă devine uneori atee, întrucât anumiți creștini sunt obligați să trăiască în anumite domenii ale vieții ca și cum Dumnezeu n-ar exista (ibidem, p. 73). De altfel, Modernitatea și cu atât mai mult Postmodernitatea validează doar acele lucruri și realități care sunt percepute cu ajutorul simțurilor. Toate valorile spirituale sunt subordonate celor materiale sau considerate ca deviații. Până la urmă, această cultură senzorială degenerează inevitabil în ateism, agnosticism sau indiferentism, excluzând orice realitate suprasensibilă sau supranaturală. Deși experiența religioasă implică și ea o anumită dimensiune sensibilă, ea are o mare nevoie, totodată, de o realitate invizibilă, extrasenzorială. Este și motivul pentru care religiozitatea este puțin compatibilă cu realitățile senzoriale.
Valorile religioase, esențiale pentru viață
Romano Guardini sublinia că experiența religioasă în epoca postmodernă nu e un lucru ușor și simplu, date fiind, în principal, lipsa de susținere din partea societății și „profunda atmosferă subiectivist-relativistă”. El considera, totuși, că, prin harul lui Dumnezeu și mărturia fermă a unor creștini, religia și valorile religioase vor supraviețui pe mai departe (cf. L. Halman/R. Luijks/ M. Van Zundert, Atlas of European Values, Tilburg, 2005, p. 61).
Astăzi, din păcate, e tot mai evidentă, cel puțin în Occident, renunțarea la Dumnezeu, negarea Sa, dezrădăcinarea Sa din sufletele oamenilor în scopul unei pretinse umanizări depline a omului și a divinizării lui. Tentația aceasta a îndumnezeirii omului împotriva lui Dumnezeu, așa cum apare ea în multele sisteme filosofice ateiste, nu este, în fapt, nimic altceva decât reiterarea ispitei originare.
Amplificarea secularizării a devenit, în ultima vreme, o problemă absolut incontestabilă, ca și două dintre consecințele ei imediate. E vorba de un fel de privatizare a religiei și a discursului religios, pe de o parte, și marginalizarea Bisericii în spațiul și mediile noneclesiale. Astăzi, spre deosebire de trecut, valorile religioase au devenit elemente pur opționale, diversele sisteme religioase fiind, ca atare, relativizate. Diminuarea relevanței valorilor religioase e evidentă atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ. Tot mai puține persoane asimilează valorile religioase ca esențiale pentru viață. În bună măsură, acest fapt se datorează lipsei de responsabilitate și implicare a familiei în transmiterea credinței și valorilor religioase. Deseori, părinții deleagă altora această obligație care le este proprie, cum ar fi preotul, bunicii sau școala, dacă nu chiar se opun educației religioase a fiilor sau fiicelor lor în numele unei pretinse libertăți de alegere. În plus, familiile însele traversează astăzi o profundă criză, mai ales la nivelul comuniunii, comunicării și trăirii valorilor.
(pr. Nicolae Achimescu, sursa: www.ziarulumina.ro)
