Îndemn la iertare

Religia creștină este o religie a iubirii și a iertării. Ne învață Sfânta Scriptură: „Să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 7-8). Cât de mare preț a pus Mântuitorul pe iubirea aproapelui se vede și din cele petrecute la Cina cea de Taină, când Mântuitorul le spune ucenicilor: „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul”. (Ioan 13, 34). Această poruncă o reia iarăși după puțin timp: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 15, 12), pentru ca apoi să spună aceleași cu și mai multă tărie: „Aceasta vă poruncesc: să vă iubiți unul pe altul”. (Ioan 15, 17). Asupra nici uneia dintre porunci nu a stăruit Mântuitorul așa de mult și nici una din ele nu este mai insistent reluată și tratată atât de amplu și de amănunțit.
Să ne amintim că Mântuitorul pune o singură condiție în rugăciunea domnească Tatăl nostru: „și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. (Matei 6, 12). Dacă totuși rostim „și ne iartă nouă, precum și noi iertăm”, și noi nu exonerăm imperfecțiunile și metehnele sufletești ale aproapelui, singuri ne cerem osânda. Neiertând desăvârșit pe alții, ar trebui să fim cinstiți și să spunem: „nu ne ierta, căci nici noi nu iertăm”.
Fiecare om, când iartă, imită pe Dumnezeu, scopul providenței fiind acela de a uni pe cei pe care i-a dezbinat răutatea în tot felul, prin dreaptă credință și dragoste duhovnicească. Căci pentru aceasta a pătimit Mântuitorul, ca pe copiii lui Dumnezeu cei împrăștiați să-i adune spre a fi una (I Ioan 11, 52). Trebuie să iertăm pe cel ce ne greșește, așa cum am vrea să ne ierte și pe noi Dumnezeu, adică desăvârșit, din toată inima. Să iertăm cum iartă Dumnezeu și ne vom îndumnezei. Pe cel ce ne-a greșit trebuie să-l privim după ce l-am iertat, ca și cum nu ne-ar fi greșit. Sfinții Părinți ne arată că atunci dovedim că iubim nefățarnic, când iertăm nedreptățile. Dacă nu iertăm pe aproapele, înseamnă că nici n-am început o lucrare duhovnicească. Atât vom fi iertați, cât am iertat și noi altora.
Cei ce își lansează săgețile răutății lor asupra noastră pe nedrept, cu riscul pierderii mântuirii lor, ne pregătesc mântuirea, curățindu-ne păcatele, prin necazurile și prigoanele lor, înălțându-ne astfel spre împărăția cerurilor, cu riscul de a se prăbuși ei în adâncurile gheenei. Cum dar să nu le mulțumim, cum dar să nu ne rugăm, pentru ca și pe ei Domnul să-i păzească, să-i ierte și să-i miluiască, când ei ne sunt astfel de binefăcători?
Sfinții Părinți ne mai supun atenției următorul lucru: atunci când ne vine gând de supărare pe fratele nostru, să ne aducem aminte de porunca Mântuitorului către Petru, anume să iertăm de șaptezeci de câte șapte (Matei 18, 22), să ne cercetăm în fiecare zi inima, ca nu cumva să avem vreun gând rău împotriva aproapelui nostru și să nu ne culcăm scârbiți împotriva cuiva, iar de trebuie să mustrăm pe cineva, să facem aceasta fără mânie și agitație, nu ca și cum l-am mustra, ci amintindu-i cu smerenie ceea ce a spus. Ce frumos spun monahii în mănăstirile noastre: Iertați și Dumnezeu să vă ierte!, punând metanie unii altora, agonisindu-și astfel o conștiință curată, dragoste și smerenie.
Oare nu-l iubim noi pe cel ce ne-a iertat cu generozitate? Să facem și noi astfel, căci Dumnezeu Se bucură în cel ce suferă răul altora și nu Se mânie pe ei. Să-i iertăm pe ceilalți măcar de dragul Lui.
(Ziarul Lumina)