INCURABIL!

Incurabil! Un cuvînt cu rezonanță de sentință, iar simpla și tragica lui existență echivalează cu o perpetuă invitație la reflecție pe tema condiției umane. Există, fără îndoială, și o anume nuanță de provizorat în chiar esența termenului: cine știe unde, cum și, mai ales, cînd se vor ivi remediile-minune; va fi dat, oare, generației noastre să le descopere? Dintr-o anume pudoare (probabil) publicul larg află destul de puține despre tragismul existențelor consumate în umbra diagnosticului-sentință. Este normal să lăcrimăm atunci cînd, în „Paris Match”, vedem pui de focă zbătîndu-se pe gheață și să ne ferim ochii cînd, din întîmplare, ne cade privirea pe fișa clinică a unui „incurabil”? Cu ceva vreme în urmă, am cutezat o documentare de cîteva zile la un așa numit „Spital de ergoterapie” ascuns printre colinele moldave, complet izolat, departe de orice altă așezare. În zîmbetul pacienților de acolo nu se poate crede decît rar, și doar în puținele clipe în care rațiunea izbutește să învingă șuvoiul dezordonat al reprezentărilor necontrolate. Lucrul cel mai ciudat mi se pare, însă, că-l constituie nu trăirile bolnavilor, nu „decretele imperiale” și proiectele fanteziste pe care le elaborează cu minuție tragică, ci conduita celor care, în deplinătatea facultăților, descind uneori în acest capăt de lume. Am fost martor cînd o doamnă, așezînd pe masa administratorului o piramidă de portocale și banane (destinate, desigur, celui internat pe viață) a-ntrebat dacă, pentru munca prestată („ergoterapia”!) pacienții primesc ceva bani. I s-a răspuns afirmativ. În calitate de rudă (care nu-și mai vizitase vreodată nepotul în cei 12 ani de cînd viețuia la spital) a solicitat o parte din suma depusă la CEC, fiindcă „oricum, lui nu-i mai sunt de trebuință”. A fost refuzată – nu știu cît de legal, dar, oricum, moral. A urmat ceea ce se numește un scandal și onorabila doamnă a amenințat cu judecătoria. Administratorul mi-a șoptit: „astfel de rubedenii vin o singură dată; dacă izbutesc să încaseze ceva bani, nimeni nu le mai vede…” Toată vremea, bolnavii scriu: reclamații, proteste, sugestii de platforme politice, denunțuri fanteziste. Am văzut în arhivă, schimburi de scrisori demne de Ionesco! Bolnavul R.P. de pildă, obsedat de ideea unor spectaculoase invenții, trimite Uzinei de autocamioane din Brașov o scrisoare abracadabrantă, din care literalmente nu se înțelege nimic. Iată și răspunsul Uzinei, trimis înlăuntrul termenului legal de 30 de zile: „Vă transmitem mulțumiri pentru interesul cu care urmăriți comportarea camioanelor noastre în exploatare și ne comunicați observațiile și sugestiile Dvs. Am luat măsurile corespunzătoare pentru înlăturarea lipsurilor constatate de noi și sesizate de beneficiari…” etc. etc. Semnează dir. tehnic ing. S. Șerbănescu, ing, șef de concepție G. Grosu și serv. Constructor șef C. Popescu (probabil, o scrisoare-tip, expediată tuturor și-n orice împrejurare…) Și mai hazliu este schimbul de epistole dintre bolnavul G.C. și… Banca Națională. Citez din scrisoarea adresată Băncii: „Eu, G.C., fiul lui Petru și Aspazia, am depus la Banca de păstrări o cantitate de aur dus de mine personal cu balonul (sic!) în anul 1935-1936, pentru a fi păstrată la economie. Rog a mi se restitui 10%”. Răspunsul Băncii Naționale (Filiala Hîrlău): se solicită conducerii Spitalului să comunice dacă cele arătate în cererea bolnavului „sunt reale” (!!) și să „dea relații amănunțite în legătură cu aurul depus la Bancă”. Despre… balon, nici directorul Băncii, nici șeful de serviciu adj. care semnează, nu cer… informații suplimentare! Sosesc, rar, și scrisori din mult-prea-sănătoasa lume de afară. O bolnavă primește, de la rude, o misivă ce-i va fi fatală: este rugată să nu mai scrie „acasă”, deoarece „epistolele ei stîrnesc hazul vecinilor”. În clipele (puține) de luciditate, femeia (nu împlinise 30 de ani) a sesizat ruperea ultimului fir care o mai lega de oamenii în mijlocul cărora trăise și muncise. A dosit cîteva săptămîni tabletele zilnice de barbiturice și s-a sinucis. Bolnavul cu care se împrietenise în timpul anilor petrecuți în spital (se încheagă, acolo, bizare și trainice prietenii…) plîngea lîngă sicriul din scîndură negeluită. Pe noptieră, desfăcută, scrisoarea familiei. Oare nu s-ar cuveni să așez cuvîntul familie între ghilimele?