Incredibil!

Să-l mai citim pe Eminescu! – iată un îndemn care sună de cele mai multe ori în van. Să recunoaștem: chiar dacă internetul ne ușurează acum orice lectură, de la textele cuneiforme la dosarele astronauticii, mai degrabă dăm clic pentru a afla isprăvile Vulpiței decât să zăbovim câteva clipe și la pagina de publicistică eminesciană. A fost odată ca niciodată, n-are ce și cum să mai intereseze veacul XXI, e treaba școlerilor să mai navigheze cât de cât prin acea zonă blurată, dacă nu cumva nici a lor. Lectorul din 2020 va avea mari surprize: cel mai mare român al tuturor timpurilor, Mihai Eminescu, a intuit și diagnosticat cu incredibilă exactitate starea României de atunci, iar ceea ce a intuit acum 14 decenii își păstrează, surprinzător, întreaga valabilitate la începutul veacului XXI! Poate că și de aceea se străduiesc unii să declare publicistica lui Eminescu nulă: citind-o, se așază în postura celui ce se examinează gol-goluț în oglindă. Dureros de actual și de adevărat acest articol uitat: similitudinea conduitei clasei politice sare în ochi, ca și biata stare a țării jecmănite. Desigur, suprapunerea nu poate fi perfectă, dar, în mare, da. Citiți și mirați-vă: textul n-a fost scris acum, ci atunci!
M.R.I.
De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politicește sus și economicește jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizația economică e muma celei politice. Dacă în timpul când ni se promitea domnia virtuții, cineva ar fi prezis ceea ce are să se întâmple peste câțiva ani, desigur ar fi fost declarat prooroc mincinos. Să fi zis cineva că cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%; că cei ce combat funcționarismul vor spori numărul posturilor cu sutele; că cei ce sunt pentru independența alegătorilor vor face pe funcționar să atârne atât de mult de autoritățile supreme, încât aceste mii de oameni să voteze conform comandei din București; că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavoda-Chiustenge (Constanța n.n.), care nu face nici cinci, și că patru milioane din prețul de cumpărătură se va împărți între membrii Adunărilor; că se va constata cum că o seamă de judecători și de administratori în România sunt tovarăși de câștig cu bandiții de codru. Dacă cineva ar fi prezis toate acestea, lumea ar fi râs de dânsul și totuși nu numai acestea, ci multe altele s-au întâmplat și se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea publică să se mai poată irita măcar. Nu există alt izvor de avuție decât munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă și fără capital, nu mai e îndoială că ceea ce au ei, a pierdut cineva. Mita e-n stare sa pătrunză orișiunde în țara aceasta, pentru mită, capetele cele mai de sus ale administrației vând sângele și averea unei generații. Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcțiuni înalte, în loc de a-și petrece viața la pușcărie. Funcțiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricați, loviți de sentințe judecătorești. Acei ce compun grosul acestei armate de filibustieri politici sunt bugetofagii, gheșeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Justiția, subordonată politicii, a devenit o ficțiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunță. Acest om este menținut în funcție, dirijază însuși cercetările făcute contra sa; partidul ține morțiș a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale, care calcă făgăduielile făcute nației în ajunul alegerilor și trec, totuși, drept reprezentanți ai voinței legale și sincere a țării. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia și Camorra, care miroase de departe a pușcărie.”
MIHAI EMINESCU