Incomode

La înființare, Asociația Scriitorilor din Iași număra 15 membri. Jumătate dintre fondatori erau din București – altfel nu se întrunea numărul minim necesar constituirii. Astăzi, în scriptele Filialei afli mai multe sute de nume. Unele nu-mi spun nimic, dar o fi vina mea; poate, dacă-i citeam, aș fi avut oarecari plăcute revelații. Pe alți colegi de Uniune însă, îi cunosc prea bine și tot caut a înțelege care-s temeiurile includerii în breaslă. N-am nimic să le reproșez: sunt persoane onorabile, unii trudesc cu sârg, de-o viață, în spațiul culturii, alții îl traversează pasager, după cum nu puțini relaționează „la temă” doar tangențial – oricum, îi simt de partea cărții și al cuvântului scris cu har. Să fie destul? Unde-s mulți puterea crește? Îndoi-m-aș. Nu-s adeptul îngrădirii de orice fel a accesului în breaslă, mai ales că am trăit cu toții vremurile în care primirea în Uniune era condiționată și de stricte exigențe extraliterare, menite să bareze calea celor incomozi sau „nealiniați”.
Dacă notarii (de pildă) își apără cu cerbicie hotarele organizației profesionale pentru rațiuni (bănuiesc) nutrite dintr-un anume egoism preventiv, nu la fel se cuvine înțeleasă includerea în organizația scriitoricească, unde resursele nu-s finite și câmpul exprimării unuia nu-l limitează cu nimic prezența celuilalt sau celorlalți. Știu că rândurile de față vor fi privite și primite cu ostilitate, potrivit ideii că acei care „și-au văzut sacii în car” încearcă să-și prezerve exclusivități nu tocmai morale și, mai ales… nedemocratice.
Mă întreb, totuși, dacă această disoluție a criteriilor și larghețe creștinească nu va duce la totala șubrezire a prestigiului Uniunii. Nu-i o situație proprie doar Filialei ieșene. M-am întors dintr-un lung periplu transilvan, de pe urma căruia mi s-a întărit convingerea că, pretutindeni în spațiul mioritic, bunăvoința, cumsecădenia și, adesea, interesul unuia sau altuia au condus la popularea scriptelor Uniunii cu nulități scriitoricești, aflate, uneori, chiar în pragul ridicolului. Scuturând listele, dai peste tot soiul de veleitari, de para și meta scriitori, oameni de bine în felul lor, onorabili (probabil) în toate cele, dar complet în afara definiției pe care dicționarul o dă scriitorului („autor de opere literare – prozator, poet, dramaturg” – DEX, pag. 869).
Chiar dacă definiția este excesiv limitativă (firesc, în breaslă se includ criticii și istoricii literari) menționarea cuvințelului OPERĂ ar trebui, de la bun început, să tempereze avântul samaritean al Comitetelor de Filială, care primesc cu hurta „tinere speranțe” în pragul pensionării, june cu ochi galeși, amici de pahar și… sponsori generoși (de altfel, la nivelul conducerii Uniunii, s-a lansat chiar propunerea primirii ca membri a celor ce susțin financiar diverse acțiuni scriitoricești!)
Am în față cu „Caiet bibliografic” dedicat unei „prozatoare și eseiste”, ce conține capitolul „bibliografia OPEREI”, dar mai ales fotografii ale „membrei titulare”. Galeria se deschide cu poza de la grădiniță, continuă cu cea din liceu și din diverse ipostaze familiale, spre a continua exploziv cu sumedenie de instantanee din care autoarea ne zâmbește în cele mai diverse toalete somptuoase (predomină galbenul și roșul), cu același cârlionț de efect înțepenit cu fixativ la tâmpla-i. Am primit și cartea de vizită, în care, alături de calitatea „membru titular al Uniunii Scriitorilor” se precizează și celălalt domeniu de activitate, care ar putea explica atenția ce i-o acordă diverse jurii: comerțul cu „bijuterii de aur 18 K, bijuterii Swatch și Calvin Klein, ceasuri Tissot, Gucci, Mango, Timberland și Tommy Hilfiger.” Cât despre operă… Alături de spectaculoasa „membră titulară” apar, însă, și scriitori onorabili, așa că te întrebi… ce-i mână pe ei în luptă? Nu mai comentez, fiindcă am avut prilejul să citim destul prefețe entuziaste ornate cu semnături de real prestigiu, am ascultat jenante prezentări la lansări de carte, am citit recenzii ce saltă dintr-un ditiramb în altul – toate dedicate unor însăilări decedate în chiar clipa apariției. Chestiunea este că și la Iași, și pretutindeni în țară, Comitetul Filialei primește și statul plătește (diferența la pensie). Oare primirea cu hurta n-ar putea conduce la ivirea unor întrebări neplăcute pentru ansamblul breslei?