Ajuns în gura jurnaliștilor sportivi și a altor „specialiști” în limba română, cuvântul „frustrare” a căpătat un sens peiorativ, deși verbul „a frustra” înseamnă, conform Dicționarului Explicativ, „a lipsi pe cineva de un drept sau de un bun”.
Un tip frustrat trebuie așadar înțeles, chiar ajutat să-și recupereze bunul sau dreptul de care a fost deposedat, nicidecum blamat. O frustrare poate apărea la un foarte talentat actor sau regizor, care nu intră niciodată, din cauza pilelor celorlalți, în competiție pentru marile premii din breaslă; o frustrare poate simți un bun sportiv, care nu este selecționat în lotul național, pentru că antrenorul are alte interese; o frustrare îl poate dezarma pe un cinstit om de afaceri, care participă, fără să știe, la o licitație măsluită.
O frustrare i-a încins sângele lui Caragiale, când nu a primit premiul Academiei Române, pentru volumele sale „Teatru” și „Năpasta”. Principalul regizor al acestei frustrări a fost un politician, căci ăștia își bagă nefericit coada cam peste tot, de când e lumea. Dimitrie A. Sturdza – fruntaș liberal și prim-ministru în câteva guverne – incoerent, dar eficient, a manipulat, în ședința din 14 aprilie 1891, juriul Academiei, pentru a-l frustra de laurii cuveniți pe Caragiale.
Citit azi, discursul lui Sturdza pare opera unui consumator înrăit de etnobotanice: „Un artist, un poet, nu trebuie să ia elementele rele din societate, ci a le prezenta ca tipuri sau de urmărit, sau care înfățișează națiunea sa proprie pe care cu intențiune o înnegrește și astfel face de-și pierde iluziunea și speranța.” După acest delir patriotic de politician neted la creier, urmează sentința: „Domnul Caragiale să învețe a respecta națiunea sa, iar nu să-și bată joc de ea.” În consecință, oratorul anunță că va vota „în contra acordării premiului”, în dubla sa calitate de „Român” – musai cu majusculă – și de „membru al Academiei”.
Recitind delirul patriotic al etnobotanistului Sturdza, cei trecuți de prima tinerețe, poate și de a doua, au, preț de câteva secunde, iluzia că parcurg fragmente dintr-o cuvântare de-a lui Nicolae Ceaușescu, ținută la începutul revoluției culturale importate, în 1971, din China.
Frustrările au, aidoma cometelor, coada lungă. Caragiale n-avea să-l uite niciodată pe Sturdza, căruia avea să-i închine, șase ani mai târziu, pamfletul „O lichea”.
