Să trăiești în România e un obicei costisitor, dar și conjugarea verbului „a muri” te arde la pungă de nu te vezi. Locul de veci, sicriul, șlagărele și coregrafia preoților, prestația conjugată a groparilor, pomenile… Toate umflă devizul unei înmormântări confort redus la cel puțin 6.000 de lei. Din totalul sumei, statul abia dacă te ajută cu a cincea parte.
Așa că, prevăzător, până și cel mai calic român își rupe de la gură, pentru a pune deoparte bănuțul necesar propriei înhumări, situate la limita decenței creștinești. Altfel, ajunge pe masa de disecție, ca material didactic pentru studiile conștiincioase, dar și pentru glumele proaste ale studenților de la medicină.
Nimănui nu-i pasă că ți s-a prăpădit o rudă. Înmormântarea este o chestiune ce-i privește aproape în exclusivitate pe succesorii răposatului. Iar dacă acesta comite imprudența de a-și da duhul pe meleaguri străine, trebuie să scoți suplimentar din chimir între 3.500 și 5.500 de euro, pentru repatrierea cadavrului. Cu alte cuvinte, nu-i suficient să „dai ortu’ popii”, ci trebuie să-ți plătești masiv trecerea pe lumea cealaltă.
În străinătate, cea mai ieftină soluție este incinerarea. Ieftină și-n plus nu-s puțini cei care preferă să fie prefăcuți în cenușă, decât în hrană pentru viermi, după ce au zăcut cu vată în nas, întinși pe năsălie și cu defuncția analizată îndelung de rude și de gură-cască.
La noi, cu excepția capitalei, nici acest lucru nu e posibil. Dar și la București trebuie să stai la cozi lungi de câteva luni, ceea ce pentru un cadavru nu e tocmai comod. Desigur, la mijloc poate fi pălăvrăgeala popească, gen „din pământ ne-am născut, în pământ ne întoarcem”. Dar mai curând e vorba de lăcomia lor și a firmelor de pompe funebre. Dacă incinerarea ar fi încurajată, atâția trăitori boierește ar pierde clienți prețioși, sub formă de cadavre.
Cum spune cântecul ăla frumos al formației Kansas, că suntem toți „cenușă în vânt”? Mă tem că în România nici asta nu putem fi.
Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.
