Trecutul regim poartă vinovăția prea multor păcate pentru a i se mai pune în cârcă și altele, inventate. Eram într-un cerc de amici, unde fusese invitată și o venerabilă doamnă, văduva unui medic prieten, cândva, cu gazdele. Aflând că am fost director la „Junimea”, doamna cu pricina se destăinuie mesenilor: „Și soțul meu a vrut să publice la Editura din Iași, dar i s-a respins manuscrisul fiindcă nu era membru de partid.”
Am rămas interzis. Și, desigur, mi-am amintit bancul cu bâlbâitul respins la concursul de crainici radio fiindcă… nu era membru de partid. „Stimată doamnă, ce scria soțul dumneavoastră?” „Ooo, își povestea frumos viața, în versuri, dar dacă n-a fost membru…” Prea era de tot convinsă ca să-ncerc s-o contrazic. Și ce să-i spun? Că marea majoritate a celor publicați de „Junimea” n-aveau carnet de partid și că, în general, nu exista nici o legătură, dar absolut nici una, între statutul politic al autorului și decizia privind acceptarea (ori respingerea) manuscrisului? Nu m-ar fi crezut. Doar i-a zis soțul – și despre cei plecați pe cealaltă lume numai de bine, cum să-i pună la îndoială spusele? Bănuiesc ce s-a întâmplat de fapt: redactorul i-a respins pur și simplu manuscrisul (gemeau rafturile editurii de dulcege și total neinteresante autobiografii versificate), iar autorele, jenat de greu acceptabilul verdict, i-a oferit soaței o explicație mai la îndemână: „fiindcă nu-s membru”. (Că mulți n-au fost membri – și fac caz acum – pentru că nu li s-au acceptat cererile, e altă poveste; îi va veni rândul.)
Tot așa, un scriitor destul de cunoscut astăzi se căinează într-o revistă din provincie că n-a fost primit în Uniunea Scriitorilor din același motiv: nu era membru de partid. Am căutat, de curiozitate, în evidențele Asociației Scriitorilor și am constat că, în anul cu pricina și încă în doi înainte, au fost primiți 11 noi membri, dintre care… doar trei cu carnet de partid. Iar indicațiile „de la CC” (voi explica de ce am pus ghilimele) sunau total pe dos, cerându-se restrângerea drastică a primirii intelectualilor în partidul pe cale să-și piardă „caracterul eminamente muncitoresc”. Se stabilise și procentajul: doar 11% din totalul primirilor puteau reveni intelectualilor. Așa se face că, la un moment dat, Organizația de bază a Teatrului Național Iași era alcătuită din tâmplari, șoferi, electricieni, portari, mașiniști și… câțiva actori „de sămânță”. Iar acesta era cel dintâi for în care se discuta și aproba repertoriul! Iată, acum, și explicația ghilimelelor: indicațiile „de la CC” veneau din clădirea (impropriu) denumită „a CC” și nicidecum de la… Comitetul Central.
Nici 1% dintre membrii CC n-au pus vreodată piciorul în respectivul sediu! Activul central de partid era cel care hotăra și asta văd că ori nu se știe, ori s-a uitat de tot. Fără a fi membri CC (…unde figurau și tractoriști, pictori, cusătorese, sondori etc. etc.) funcționarii superiori din activul central de partid decideau și urmăreau îndeplinirea deciziilor. Cât privește scriitorul cu pricina: avea nevoie nu de carnet de partid, ci de avizul județenei. Care, cu dușmănoasă obstinație, refuza să i-l dea. Ba, culmea, forurile locale nu i-au permis nici să posede… mașină de scris!.. Alte enormități, de și mai mare calibru: aflăm din aceeași revistă de provincie că dl. P.N., colonel pensionar, fost locotenent major de securitate, a mărturisit, în prezența mai multor martori, că, în 1962, „am avut sarcina să-l împușc pe Mihai Arsene într-o stație de autobuz.”
Mihai Arsene a fost un modest condeier brașovean, recent călătorit către ceruri. Dumnezeu să-l ierte! Câtă vreme n-a fost răpus în 1962 și a mai viețuit încă 47 de ani, cât a fost domnia lui Ștefan, este clar că un aprig proces de conștiință l-a făcut pe securistul P.N. să nu apese trăgaciul atunci și niciodată. Știți unde a făcut colonelul zguduitoarea declarație? Citez din necrolog: „în barul scriitorilor brașoveni”. Măi, să fie! Nu cumva a dat pe gât niscaiva păhărele în plus și l-a apucat lăudăroșenia copilărească? Multe și mărunte, vesele ori triste, am avut de aflat din istoria recentă a românilor, dar despre scriitori împușcați în stația de autobuz încă nu. Virtuosul colonel ar face bine să-și aroge închipuitele merite și în alte locații (sic!) decât crâșma, că prea penibil și aiuristic fantazează. Culmea-i că se găsesc naivi care să-l creadă…
