Semnificația închinării cu semnul Sfintei Cruci.
Crucea, cea mai înjositoare și mai crudă pedeapsă a vremii, a fost aleasă altar de jertfă a Mielului lui Dumnezeu, Care a acceptat suferința, patimile și răstignirea pentru mântuirea noastră. Sfânta Cruce este așadar mărturia dragostei nemărginite a lui Dumnezeu pentru neamul omenesc și semnul izbăvirii noastre din robia păcatului. Închinarea sau pecetluirea cu Sfânta Cruce este:
– mărturisirea credinței noastre în Învierea Domnului;
– mărturisirea umilinței noastre în fața jert¬fei Mântuitorului;
– mărturisirea personală a dreptei credințe în fața întregii lumi;
– acceptarea cu bucurie a suferinței și tuturor încercărilor date de Dumnezeu, după pilda Mântuitorului Hristos pe calea Golgotei;
– armă nebiruită a credinciosului în lupta împotriva patimilor și a duhurilor necurate;
– obținerea binecuvântării lui Dumnezeu la începutul lucrărilor noastre.
Cum ne închinăm cu semnul Sfintei Cruci.
Semnul Sfintei Cruci trebuie făcut cu evlavie și frică de Dumnezeu. Degetul mare, arătătorul și degetul mijlociu ale mâinii drepte se țin împreunate, simbolizând astfel unitatea Sfintei Treimi: Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt. Ce¬lelalte două degete, inelarul și degetul mic, sunt strânse în centrul palmei, închipuind pe Adam și Eva plecați cu smerenie în fața lui Dumnezeu. Astfel ținând degetele, se duce mâna „mai întâi la frunte, apoi la piept, de aici în umărul drept, iar la urmă în umărul stâng”, după cum ne învață dumnezeiescul Hrisostom.
Unii însă își fac pe furiș o cruce mică pe piept, alții își flutură mâna mecanic fără a mai ajunge vreodată să o încheie la umărul stâng. Așa cum tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne în¬va¬ță, a nu face semnul Sfintei Cruci corect și cum se cuvine este „osteneală în deșert, căci numai dracii se bucură de îngâm¬fa¬rea aceea”.
Când trebuie să ne închinăm.
Creștinul este dator să se închine:
– dimineața când se trezește din somn;
– la începutul oricărei lucrări;
– la plecarea în călătorie;
– la începutul și la sfârșitul mesei;
– la trecerea prin fața oricărei sfinte bise¬rici, troițe sau cimitir;
– la intrarea în biserică;
– în fața sfintelor icoane;
– la începutul, pe parcursul și la sfârșitul oricăror rugăciuni sau slujbe;
– când face închinăciuni sau metanii;
– când aprinde candela;
– la bătaia clopotelor care vestesc începutul slujbelor religioase;
– la orice cerere pe care o adresează lui Dumnezeu;
– înaintea oricăror încercări grele din viață;
– la culcare.
Când nu trebuie să ne închinăm.
După porunca din Vechiul Testament de a nu lua numele Domnului în deșert, creștinul nu are voie să se închine:
– pentru a convinge de adevărul unei afir¬mații neimportante;
– pentru a câștiga „binecuvântarea” lui Dumnezeu pentru un lucru rău (furt, judecăți nedrepte etc.);
– pentru a întări rugăciunea sa pentru lu¬cruri de nimic, care nu aduc nici un folos duhovnicesc, ci numai câștig lumesc (jocuri de no¬roc, loterie, pariuri, reușita echipei favorite etc.).
(Sursa: Lumea Credinței, anul VI, nr. 6 (47) Iunie 2007)
