Începuturi

„Cronica veche” a împlinit, în acest februarie, un an de apariție. Cum s-ar zice, am început să gângurim! Și fiindcă a venit vorba despre începuturi – a fost încă unul din… nici nu mai știu câte. Unele reușite, multe eșecuri. Dac-o luăm cronologic, s-ar cuveni să amintesc întâi de Radio Iași. În 1957, postul emitea… jumătate de oră pe zi, răstimp în care erau înghesuite tot soiul de emisiuni agrare, industriale, culturale, bașca muzica la cerere! Logistica era sublimă: pe teren, înregistram interviurile cu magnetofonul „portabil” Philips junior, ce cântărea 12 kg, iar deplasările le făceam cu o motocicletă IJ cu ataș…
Al doilea început: revista „Cronica”. Acum, poți lesne înființa cinci săptămânale pe zi; atunci, în 1966, a fost un adevărat miracol. În felul ei, revista și-a făcut datoria: publica poezii sforăitoare în pagina întâia, spre a găzdui, în cuprins, texte semnate Noica, Eliade, Marino ș.m.a. Azi, deși, într-un fel, există o continuatoare a „Cronicii”, o vedem și n-o vedem, este și… nu este. Oricum, nu ni se prea pare a avea solidă legătură cu făptura publicistică al cărui nume îl poartă.
Al treilea: Editura „Junimea”. În orașul în care se tipărea carte încă din 1643, firul activității editoriale fusese brutal întrerupt în 1944, spre a fi trudnic reînnodat abia după un sfert de veac, în 1969. Toate s-au deprins din mers și, cu o garnitură redacțională foarte tânără, „Junimea” a izbutit să se impună, atrăgând autori prestigioși de pretutindeni și debutându-i pe cei mai mulți dintre scriitori moldoveni ai generației ’60. A tipărit cea dintâi carte cu litere latine a unui scriitor basarabean (Grigore Vieru), i-a debutat ori redebutat pe „incomozii” Traian Chelariu, Mihai Ursachi, I. D. Sârbu, Al. Zub, Teophil Simenschy, Ioana Orlea ș.m.a., a colaborat fructuos cu scriitori de talia lui Nichita Stănescu ori Marin Sorescu, Nicolae Breban, a trimis în librării și opuri mediocre, dar și cărți importante pentru cultura națională.
Al patrulea început: Teatrul din Suceava. În ton cu epoca (erau interzise construcțiile social-culturale) au fost aflate româneștile soluții ocolitoare, așa că… s-a dat foc (vorba vine – era o lumânare fumigenă amplasată în pod) vechii săli Dom Polski și s-a construit, din temelii, un teatru nou. Ca să-l slujească, a fost adusă o întreagă promoție a IATC București. Când Teatrul Sucevean (funcționând ca secție a Naționalului ieșean) începuse să se afirme, a venit decembrie 1989 și, de neînțeles, Revoluția în loc să ocrotească și să potențeze tânăra scenă, a… desființat-o! Sunt convins că, dacă forurile locale de atunci își propuneau, Teatrul sucevean ar funcționa și azi.
Al cincilea: clădirea (fără aprobări) Casei Scriitorilor din Iași. În acte figura drept „Atelier de țesut covoare al Coperativei Miorița”. Obiectiv finalizat (astăzi, mai toată eleganta clădire închiriată la terți beneficiari).
Al șaselea început (falimentar): editura FF PRESS, București.
Al șaptelea (tot falimentar): cotidianul „Realitatea”.
Al optulea (isprăvit în coadă de pește): ediția de Chișinău a ziarului româno-american „Universul”.
Iată că al nouălea început, „Cronica veche”, a depășit anul de probă, a ieșit din pseudo-garanția îndoielii generalizate și… este! Revista o facem ca-n tinerețe, pe bază de entuziasm pur, fără nici o remunerare, doar cu satisfacția reinserării legitime a brandului cultural ieșean în orizontul frământat al publicisticii române. Cum se vede, „garda moare, dar nu se predă!” Ca să mă autoîncurajez, îl citez pe Horațiu: ”Dimidium facti qui coepit habet” („Cine începe, are jumătatea înfăptuită”).