Începuturi și finaluri

Vine vremea când ești tentat să-ncerci bilanțuri, stăruind mai ales asupra începuturilor și finalurilor. Mai toate în care am fost implicat au același tratament scenografic: scrumiere pline („Tutunul ucide!”), coșul de hârtii dând pe delături, manuscrise risipite în preajma mașinii de scris, apoi, a computerului, telefoane zbârnâind, corespondența strecurată pe sub ușă… Dac-o luăm cronologic, s-ar cuveni să amintesc întâi de Radio Iași. În 1958, postul emitea… jumătate de oră pe zi, răstimp în care erau înghesuite tot soiul de emisiuni agrare, industriale, culturale, bașca muzică la cerere! Logistica era sublimă: pe teren, înregistram interviurile cu magnetofonul „portabil” Philipps junior ce cântărea câteva kilograme, iar deplasările le făceam cu o motocicletă IJ cu ataș. Sistemul energetic național nu exista, așa că fiecare târg își avea uzina lui electrică, din care izvorau herzi aleatorii și voltaje prubuluite din ochi. Copierea înregistrării, la sediu, furniza surprize de genul transformării tenorului în bas și invers! Pentru deplasările la București, unde funcționa redacția-mamă, TAROM-ul ne oferea deliciile voiajului cu amărâtele bimotoare LI-2 (roată fixă în coadă) ce aterizau hurducăit pe imașul cu mușuroaie de cârtiță de lângă iazul Chirița… Al doilea început: revista „Cronica”. Acum, în 2021, poți lesne înființa cinci săptămânale pe zi; atunci, în 1966, a fost un adevărat miracol. În felul ei, revista, devenită real ferment cultural ieșean, și-a făcut datoria: publica poezii sforăitoare în pagina întâia, spre a găzdui, în cuprins, texte semnate Noica, Eliade, Marino ș.m.a. După 1989, încet-încet, publicația s-a stins, ca atâtea altele la noi. Al treilea: Editura „Junimea”. În orașul în care se tipărea carte încă din 1643, firul activității editoriale fusese brutal întrerupt în 1944, spre a fi trudnic reînnodat abia după un sfert de veac, în 1969. Nu prea știam cum se construiește un program editorial, nici șmecheriile prin care mai puteau fi strecurate titluri incomode, nu știam mai nimic despre tehnica tiparului de carte. Toate s-au deprins din mers și, cu o garnitură redacțională foarte tânără, „Junimea” a izbutit să se impună, atrăgând autori prestigioși de pretutindeni și debutându-i pe cei mai mulți dintre scriitori moldoveni ai generației ’60. A tipărit cea dintâi carte cu litere latine a unui scriitor basarabean (Grigore Vieru), a debutat ori re-debutat autori „incomozi”, cu acces la tipar restricționat, a colaborat fructuos cu scriitori de talia lui Nichita Stănescu ori Marin Sorescu, a trimis în librării și opuri mediocre, dar și, în milioane de exemplare, cărți importante pentru cultura națională, la loc de frunte situându-se Colecția „Eminesciana”. Al patrulea început: Teatrul din Suceava. În ton cu epoca (erau interzise construcțiile social-culturale) au fost aflate româneștile soluții ocolitoare, așa că… s-a dat foc (vorba vine – era o lumânare fumigenă amplasată în pod) vechii săli Dom Polski și s-a construit din temelii un teatru nou. Ca să-l slujească, a fost adusă o întreagă promoție a IATC București. Când Teatrul sucevean (funcționând ca secție a Naționalului ieșean) începuse să se afirme, a venit decembrie 1989 și, de neînțeles, revoluția, în loc să ocrotească și să potențeze tânăra scenă, a… desființat-o! Sunt convins că, dacă forurile locale de atunci își propuneau, Teatrul sucevean ar fi continuat nestingherit, într-o formulă autonomă de „matricea” ieșeană. Al cincilea început: înființarea Studioului Teatrului Național și a revistei „Arlechin”. Al șaselea (falimentar): directoratul cotidianului „Realitatea”: au trecut alegerile locale, n-a ieșit cine trebuie, gazeta nu-și mai avea rostul și… s-au tras obloanele! Al șaptelea (tot falimentar): ediția de Chișinău a ziarului româno-american „Universul”. Al optulea: editura „Doris” și „FF PRES” la București. Al nouălea, de astă dată împlinit: clădirea (fără aprobări și fonduri) Casei Scriitorilor din Iași (în acte, figura ca „Atelier de țesut covoare al Cooperativei „Miorița”). A rămas până astăzi singurul edificiu cu destinație scriitoricească construit în România. Cel de al zecelea început s-a numit „Cronica artelor române” și apărea ca supliment cultural al cotidianului bucureștean „Cronica Română”. N-a fost pe gustul (și după cheful) patronului (un bizar „dezvoltator” ieșean), așa că a răposat după doar trei numere. Al unsprezecelea: revista „Cronica veche” (2012), o intenție generoasă a unui grup de condeieri (în care am fost, la început, cel mult vioara a doua) de continuare, într-o altă vârstă, a pionieratului „Cronicii” din 1966. Mai bine de cinci ani, realizată exclusiv prin voluntariat redacțional și subnutrită cu sponsorizări aleatorii, obținute rar și trudnic, „Cronica veche” a rezistat cât și cum a putut, militând pentru echilibru, obiectivitate și neînregimentare. Acum, la senectute, de mi s-ar propune proiectul resuscitării uneia dintre cele unsprezece inițiative enumerate mai sus, aș alege, fără șovăire, „Cronica”. Desigur, dacă mi-ar da cineva înapoi și anii cu pricina…